Între două lumi: Povestea mea ca mamă vitregă în România

— Nu ești mama mea! urlă Vlad, trântind ușa camerei cu o forță care-mi zguduie sufletul mai tare decât pereții vechi ai apartamentului din Drumul Taberei. Rămân nemișcată în hol, cu mâna pe clanță, încercând să-mi adun gândurile. E a treia oară săptămâna asta când aud aceleași cuvinte, dar de fiecare dată dor altfel. Mă simt ca un intrus în propria casă, deși aici am investit ani, speranțe și nopți nedormite.

Mă numesc Irina și am 36 de ani. De patru ani trăiesc cu Mihai, un bărbat divorțat, cu un băiat de 10 ani care vine la noi în fiecare weekend și în vacanțe. Când l-am cunoscut pe Mihai, m-a atras felul lui cald și maturitatea pe care rar o întâlnești la bărbații din București. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să fiu „mamă vitregă” — un termen care sună mai degrabă ca o sentință decât ca un rol.

La început, totul părea simplu. Vlad era mic, tăcut și părea să mă accepte. Îi pregăteam clătite dimineața, îi citeam povești seara, iar Mihai mă privea cu recunoștință. Dar pe măsură ce anii au trecut și Vlad a crescut, distanța dintre noi s-a mărit. A început să mă privească ca pe o străină care îi ocupă locul mamei. Mama lui, Adina, nu a încetat niciodată să-i spună că „nimeni nu poate să o înlocuiască” și că „tata are o nouă iubită doar pentru el, nu pentru tine”.

Într-o seară de iarnă, când Mihai era la serviciu și Vlad răsfoia nervos telefonul pe canapea, am încercat să-l conving să-și facă temele la matematică. — Vlad, hai să lucrăm împreună la exercițiile astea. Știu că nu-ți plac, dar dacă terminăm repede, putem vedea un film după.

S-a uitat la mine cu ochii lui mari și negri, plini de furie: — Nu vreau! Mama nu mă obligă niciodată să fac teme când sunt la ea! Tu nu ești mama mea!

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în plâns. Am simțit cum toată bunăvoința mea se izbește de un zid invizibil. Am plecat în bucătărie și am început să spăl vasele doar ca să-mi ascund lacrimile. În mintea mea răsunau vorbele Adinei, pe care le-am auzit odată la telefon: „Irina nu va fi niciodată mama ta!”.

Când Mihai a venit acasă, i-am povestit totul. S-a uitat la mine obosit și mi-a spus: — Irina, trebuie să ai răbdare. E greu pentru el. Știi cât de mult contează pentru mine să vă înțelegeți.

— Dar eu ce sunt pentru el? O bonă? O străină? Nu pot să-i impun dragostea mea! am izbucnit eu.

Mihai a tăcut. Știam că nu are răspunsuri. Nici eu nu le aveam.

Au urmat luni întregi de încercări: excursii la munte unde Vlad refuza să stea lângă mine în mașină, zile de naștere unde mă ignora complet, discuții interminabile cu Mihai despre cum ar trebui să procedez. Am citit forumuri pentru părinți vitregi din România, am vorbit cu prietene care treceau prin situații similare. Toți aveau sfaturi: „Nu forța lucrurile!”, „Fii prietena lui!”, „Nu încerca să-i iei locul mamei!”.

Dar nimeni nu vorbea despre golul pe care îl simți când copilul partenerului tău te respinge constant. Despre rușinea pe care o simți când rudele lui Mihai te întreabă: „Și tu când faci un copil al tău?” sau despre privirile pline de milă ale vecinelor când îl văd pe Vlad fugind la mama lui după fiecare weekend petrecut la noi.

Într-o zi, la o masă de familie, mama mea mi-a spus: — Irina, poate ar trebui să-ți vezi de viața ta. Să faci un copil al tău. Nu te mai chinui cu copilul altuia!

Am simțit cum mă sufoc. Oare chiar atât de simplu e? Să renunț? Să-l las pe Mihai doar pentru că băiatul lui nu mă acceptă?

Într-o seară târzie, după ce Vlad a plecat la mama lui și Mihai dormea deja, am stat singură pe balcon cu o cană de ceai rece în mână. M-am întrebat dacă vreodată voi fi acceptată cu adevărat. Dacă dragostea se poate construi sau dacă trebuie să vină natural.

A doua zi dimineață, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie. — Ce s-a întâmplat?

— Nu știu dacă mai pot… Nu știu dacă vreau să fiu mereu „cealaltă femeie” în viața voastră.

Mihai m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Te iubesc, Irina. Dar trebuie să înțelegi că Vlad are nevoie de timp. Și eu am nevoie de tine aici.

Am rămas împreună, dar ceva s-a schimbat în mine. Am decis că nu voi mai încerca să-i iau locul mamei lui Vlad. Când prietenele mă întreabă dacă îl iubesc ca pe propriul copil, le spun sincer: „Îl respect și îl susțin cât pot, dar nu pot forța dragostea. Când voi avea copilul meu, va fi altceva.” Unii mă judecă pentru asta. Alții mă înțeleg.

Poate că povestea mea nu are un final fericit sau clar definit. Poate că încă sunt între două lumi: a femeii care vrea să fie acceptată și a celei care refuză să-și piardă identitatea pentru a mulțumi pe toată lumea.

Oare câte femei din România trăiesc același conflict? Oare e greșit să recunoști că nu poți iubi copilul altcuiva ca pe al tău? Sau e doar sinceritate? Voi ce ați face în locul meu?