Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și poate lăsa trecutul în urmă

— Mamă, vreau să vorbim ceva serios.

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și mirosul de pâine caldă. Îi vedeam mâinile tremurând ușor pe cana de ceai. M-am oprit din tăiatul legumelor și l-am privit direct în ochi.

— Ce s-a întâmplat, Vlad?

— M-am gândit… Adică, ne-am gândit… Eu și Irina vrem să trecem apartamentul pe numele amândurora. Să fie al nostru, nu doar al meu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Apartamentul acela era tot ce am putut să-i ofer după ani de muncă în două schimburi la fabrică și nopți nedormite făcând curățenie prin casele altora. Era darul meu pentru el, siguranța lui. Și acum voia să-l împartă cu Irina, fata aceea pe care abia o cunoșteam.

— Vlad, apartamentul e al tău. L-am trecut pe numele tău ca să fii liniștit, să nu depinzi de nimeni. De ce vrei să faci asta?

A oftat adânc.

— Pentru că suntem o familie acum. Vreau ca Irina să simtă că are un loc al ei aici, că nu e doar o chiriașă. Și… dacă se întâmplă ceva cu mine, să nu rămână pe drumuri.

Mi-am mușcat buza. M-am gândit la tata, cum a pierdut totul când mama l-a părăsit și a luat casa cu ea. M-am gândit la prietena mea, Lenuța, care după divorț a rămas fără nimic, cu doi copii de mână. Frica mi-a încolțit în piept ca o iederă neagră.

— Vlad, tu știi cât am muncit pentru apartamentul ăsta? Dacă… dacă nu merge între voi? Dacă te lasă? Ce faci atunci?

A ridicat vocea, pentru prima dată în viața lui:

— Mamă! Nu vreau să trăiesc cu frica asta! Nu vreau să fiu ca tine, mereu cu ochii în patru, mereu așteptând să se întâmple ceva rău!

M-am retras spre chiuvetă, cu spatele la el. Lacrimile îmi curgeau fără să le pot opri. Am auzit ușa trântindu-se și pașii lui grăbiți pe scări.

Seara aceea a fost începutul unui război mut între mine și Vlad. Zile întregi nu mi-a mai vorbit decât monosilabic. Irina venea pe la noi, încerca să mă ajute la bucătărie, dar eu mă simțeam ca o străină în propria casă. O urmăream cum îi aranja cămășile lui Vlad, cum îi punea cafeaua exact cum îi place. O parte din mine voia să o placă, alta voia să o gonească.

Într-o duminică, la masă, Irina a încercat să spargă gheața:

— Doamnă Mariana, știu că vă e greu să aveți încredere în mine. Dar vă promit că nu vreau decât să fiu parte din familie.

Am izbucnit:

— Familia nu se face cu promisiuni! Se face cu ani de sacrificii! Tu știi ce înseamnă să muncești pentru fiecare leu?

Irina a lăsat capul jos. Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu farfuriile goale și cu un gol imens în suflet.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând pereții, amintindu-mi cum l-am adus pe Vlad aici prima dată, mic și speriat după divorțul meu de tatăl lui. Cum am vopsit împreună pereții, cum am pus perdelele albastre pe care le alesese el. Totul era pentru el.

A doua zi dimineață am găsit o scrisoare pe masă:

„Mamă,
Nu vreau să te rănesc. Dar nu pot trăi mereu cu frica ta. Irina e familia mea acum și vreau să simt că suntem egali. Nu vreau apartamentul dacă asta înseamnă să te pierd pe tine.”

Am plâns ore întregi. M-am dus la Lenuța și i-am povestit totul.

— Mariana, trebuie să-l lași să-și trăiască viața. Știu că ți-e teamă, dar dacă-l ții legat de trecutul tău, o să-l pierzi oricum.

Mi-a fost greu să accept asta. Dar într-o seară am sunat-o pe Irina.

— Vreau să vorbim.

Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centru. Am privit-o atent: era sincer speriată, dar hotărâtă.

— Irina, eu… Mi-e greu să renunț la control. Mi-e frică pentru Vlad. Dar vreau să încerc să am încredere în voi.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Vreau doar să fim o familie adevărată.

Am semnat actele câteva zile mai târziu. Vlad m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:

— Mulțumesc, mamă.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă gândesc: oare am făcut bine? Oare dragostea adevărată înseamnă să lași oamenii liberi chiar dacă te doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?