Între două lumi: Povestea unei proaspete mame și a războiului nevăzut din familie

— Nu mai pune atâta zahăr în ceai, Irina, nu e bine pentru copil!
Vocea Elenei răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc din amestecat și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară azi când mă corectează. Mă uit la ceas: 10:15 dimineața. De-abia am apucat să mă spăl pe față, iar Maria, fetița mea de două săptămâni, doarme în sfârșit după o noapte albă.

— E pentru mine, nu pentru ea, răspund încet, dar vocea mi se pierde printre zgomotele de vase.

Elena oftează teatral și se apropie de mine. Îmi pune mâna pe umăr, dar gestul ei nu mă liniștește. — Irina, trebuie să ai grijă. Știi că la noi în familie așa se face. Eu am crescut trei copii fără zahăr și uite ce sănătoși sunt.

Îmi mușc buza. Nu vreau să răspund. Nu vreau să începem iar. Dar simt cum în mine crește o revoltă mocnită, ca un foc sub cenușă. De când am născut, Elena vine zilnic la noi. Uneori stă cu orele, alteori doar intră să vadă dacă e totul „în regulă”. Spune că vrea să mă ajute, dar ajutorul ei e ca o ploaie rece: nu știi dacă să te bucuri sau să te ferești.

Soțul meu, Radu, e la serviciu. El nu vede decât partea bună: „Las-o pe mama, vrea doar să te ajute”. Dar el nu e aici când Elena îmi critică fiecare gest: cum țin copilul, cum îi schimb scutecul, cum gătesc sau cum mă îmbrac. Nu e aici când mă simt invadată în propria casă.

Într-o zi, după ce Elena pleacă, mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Maria începe să plângă și ea, ca și cum ar simți furtuna din mine. Îmi șterg lacrimile și o iau în brațe. — Iartă-mă, puiule… Nu știu dacă fac bine sau rău.

Seara, când Radu ajunge acasă, încerc să-i spun ce simt.
— Radu, nu mai pot… Mama ta vine mereu fără să anunțe. Mă simt ca o musafiră în propria casă.

Radu oftează și mă ia de mână.
— Irina, știi că mama vrea doar binele nostru. E greu pentru ea să stea departe de nepoată. Și tu ai nevoie de ajutor…

— Am nevoie de ajutorul tău, nu de controlul ei! izbucnesc fără să vreau.

Radu se retrage și tace. Între noi se lasă o liniște grea.

În zilele următoare, vizitele Elenei devin tot mai apăsătoare. Într-o dimineață, intră pe ușă cu o pungă plină de borcane cu compot și zacuscă.
— Am adus ceva bun pentru voi! Să nu mai mănânci prostii din magazin.

Îi mulțumesc politicos, dar simt că fiecare gest al ei e o judecată mascată. Încep să evit bucătăria când e ea aici. Mă ascund cu Maria în dormitor sub pretextul alăptării.

Într-o după-amiază, când Elena pleacă la piață „să-mi ia ceva proaspăt”, primesc un mesaj de la mama mea: „Cum te simți? Să vin și eu mâine?”

Îmi dau seama că n-am mai văzut-o pe mama de două săptămâni. Nu vreau să o pun față în față cu Elena; știu că nu s-ar înțelege niciodată. Îi scriu: „Mai bine nu acum… Sunt obosită.”

Încep să mă izolez. Prietenele mă sună, dar nu răspund. Nu vreau să aud sfaturi sau compasiune. Mă simt vinovată că nu pot fi recunoscătoare pentru tot ce face Elena. Mă simt vinovată că nu sunt fericită.

Într-o noapte, după ce Maria adoarme greu, mă uit la tavan și mă întreb: „Oare așa trebuie să fie maternitatea? Plină de frică și nesiguranță?”

A doua zi dimineață, Elena intră iar fără să bată la ușă.
— Irina, ai pus copilul pe burtică? Să nu faci asta! Se poate sufoca!

Simt cum explodez.
— Elena, te rog! Lasă-mă să fiu mamă pentru copilul meu! Am citit destule despre asta!

Se oprește brusc și mă privește ca și cum aș fi spus ceva de neiertat.
— Eu doar încerc să te ajut…

— Nu mă ajuți! Mă sufoci!

Elena își strânge poșeta la piept și pleacă fără un cuvânt. Pentru prima dată în două luni, casa rămâne liniștită.

Radu vine acasă mai devreme și găsește liniștea apăsătoare.
— Ce s-a întâmplat?

Îi povestesc totul printre lacrimi. Radu mă ascultă tăcut și apoi mă ia în brațe.
— Îmi pare rău că n-am văzut cât de greu îți este… O să vorbesc cu mama.

În zilele următoare, Elena nu mai vine. Mă simt vinovată și ușurată în același timp. Îmi lipsesc borcanele ei cu zacuscă, dar nu-mi lipsesc criticile. Încep să ies cu Maria la plimbare prin parc. Îmi sun mama și prietenele. Încet-încet, recuperez bucățele din mine însămi.

Dar rana rămâne: între dorința de a respecta familia și nevoia de intimitate e o linie subțire care doare când e încălcată.

M-am întrebat adesea: unde se termină respectul pentru tradiție și unde începe dreptul meu la liniște? Oare câte femei trec prin același război nevăzut? Voi unde ați trage linia?