Între dragoste și dreptate: lupta pentru apartamentul bunicii

— Nu, Irina! Nu vreau să mai aud despre asta! Apartamentul ăsta nu e doar al tău!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Mâinile mi se încleștau pe marginea mesei, iar lacrimile îmi ardeau ochii. De doi ani, de când bunica s-a stins, fiecare discuție despre apartamentul din Drumul Taberei se transforma într-un război. Și totul pornea de la același act de moștenire, același testament scris cu mâna tremurândă a bunicii: „Las apartamentul nepoatei mele, Irina.”

— Mama, nu vreau să te rănesc, dar e singura mea șansă să am un început al meu. Tu ai casa ta, eu stau cu chirie la periferie și abia mă descurc cu salariul de la grădiniță. Bunica a vrut să mă ajute…

Mama s-a ridicat brusc, trântind cana în chiuvetă.

— Și eu ce sunt? Un obstacol? Eu am avut grijă de ea până la final! Tu veneai doar duminica, cu flori și prăjituri! Eu am spălat-o, eu am plâns lângă patul ei!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Avea dreptate. Eu am fugit mereu de boală și de moarte. Dar oare asta mă face nedemnă de ce mi-a lăsat bunica?

Am ieșit pe balconul îngust, încercând să-mi adun gândurile. Blocurile cenușii se întindeau sub mine ca niște cutii de chibrituri. În fiecare seară visam cum ar fi să mă mut acolo, în apartamentul bunicii: să simt mirosul de lavandă uscată, să citesc pe fotoliul ei vechi, să-mi găsesc liniștea. Dar visul meu era zidit între mine și mama ca un perete gros de resentimente.

Tatăl meu nu mai era demult în peisaj. S-a recăsătorit la Constanța și vorbea cu mine doar la sărbători. Sora mea mai mică, Ana, era plecată la Cluj la facultate și nu voia să se bage. „Nu-mi pasă de apartament, Irina. Voi descurcați-vă cum știți.”

Într-o seară, după încă o ceartă cu mama, am sunat-o pe mătușa Mariana.

— Draga mea, știu că e greu… Dar mama ta nu poate accepta că nu mai are controlul. Poate îi e teamă că rămâne singură…

— Dar nu vreau să o las singură! Vreau doar să am și eu ceva al meu…

— Uneori, familia poate fi cel mai mare dușman al nostru. Dar tot familia e și singura care te poate ierta.

Am închis telefonul cu un nod în gât. În noaptea aceea am visat-o pe bunica. Era în bucătărie și făcea plăcintă cu mere. M-a privit lung și mi-a spus: „Nu lăsa casa asta să vă despartă.”

A doua zi am mers la notar. Aveam nevoie să știu dacă actul acela chiar îmi dă dreptul legal asupra apartamentului. Notarul a citit testamentul și a dat din cap:

— Da, e clar. Apartamentul vă aparține. Dar dacă mama dumneavoastră locuiește acolo și nu vrea să plece… va trebui să mergeți în instanță.

Cuvântul „instanță” mi-a dat fiori. Să-mi dau mama în judecată? Să o văd pe banca acuzaților? Mi se părea de neconceput.

În acea seară, când am ajuns acasă, mama stătea pe canapea cu ochii roșii.

— Ai fost la notar?

Am dat din cap.

— Și ce vrei să faci acum? Să mă dai afară?

— Nu vreau să te dau afară… Dar nici nu pot trăi la nesfârșit cu chirie, când am un apartament care mi-a fost lăsat mie…

— Atunci mută-te aici! Stăm împreună!

Am simțit cum mă sufoc. Să locuiesc din nou cu mama? Să retrăiesc fiecare reproș, fiecare privire grea?

— Mama… avem nevoie fiecare de spațiul nostru. Tu ai nevoie de liniște, eu am nevoie de independență.

A izbucnit în plâns.

— Nu vreau să rămân singură! Toată viața m-am sacrificat pentru voi! Pentru tine! Pentru Ana! Și acum mă lași aici ca pe un câine bătrân?

Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile reci în palmele mele.

— Nu te las singură… Dar nici nu pot renunța la ce mi-a lăsat bunica. E tot ce am.

Timp de câteva luni am trăit într-un fel de armistițiu rece. Vorbeam doar despre lucruri banale: vremea, prețurile la piață, vecinii gălăgioși. Apartamentul bunicii era subiect tabu.

Într-o zi, când m-am dus să-i duc mamei niște medicamente, am găsit-o stând pe patul bunicii, ținând în mână o fotografie veche.

— Uite-te la noi… eram fericite atunci…

M-am așezat lângă ea.

— Mama… hai să găsim o soluție împreună. Poate putem vinde apartamentul și împărțim banii… Sau poate găsim o garsonieră pentru tine aproape de mine…

A oftat adânc.

— Nu vreau bani. Vreau doar să nu mă uiți.

Atunci am înțeles că lupta noastră nu era despre ziduri sau acte notariale. Era despre frică: frica ei de singurătate și frica mea de a nu avea niciodată ceva al meu.

Au trecut luni până când am reușit să ne apropiem din nou. Am decis împreună ca mama să stea încă un an în apartament, iar eu să mă mut după aceea. Între timp, veneam des la ea, luam masa împreună, vorbeam despre bunica și încercam să vindecăm rănile vechi.

Dar uneori mă întreb: chiar merită să lupți pentru dreptatea ta dacă asta înseamnă să-ți rănești familia? Poți iubi cu adevărat pe cineva și totuși să-i ceri ceea ce ți se cuvine?