Între haos și speranță: Povestea unei mame la început de drum

— Nu pot să cred că ai uitat să cumperi scutece, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi liniștesc fetița care plângea neîncetat. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru din cartierul Titan arăta ca după război: haine aruncate peste tot, vase nespălate de zile întregi, iar pătuțul pe care îl comandasem nu fusese nici măcar scos din cutie.

Radu stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ. — Am avut mult de lucru… N-am știut că vii chiar azi acasă cu Maria. Îmi pare rău, a murmurat el, evitând să mă privească.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mă așteptasem la flori, la o casă curată, la un zâmbet larg și la brațe deschise. În schimb, mă izbeam de pereți reci și de o tăcere apăsătoare. M-am așezat pe canapea, cu Maria la piept, și am început să plâng în șoaptă. Lacrimile mi se amestecau cu transpirația și cu oboseala acumulată în cele trei zile petrecute în maternitate.

— Nu știu dacă pot să fac asta… am șoptit, mai mult pentru mine decât pentru el.

Radu s-a apropiat încet și a pus mâna pe umărul meu. — O să fie bine. O să mă ocup eu mâine de tot. Promit.

Dar promisiunile lui nu mai însemnau mare lucru pentru mine. Era a treia oară când spunea „mâine” și totul rămânea la fel. M-am ridicat cu greu și am început să caut prin dulapuri ceva ce ar putea ține loc de scutec până dimineață. În mintea mea se derulau imagini cu mame perfecte de pe Instagram, cu case ordonate și copii zâmbitori. Eu eram opusul lor: copleșită, singură și furioasă.

A doua zi dimineață, mama mea a venit să ne vadă. A intrat pe ușă cu o pungă plină de mâncare gătită și cu un zâmbet larg.

— Vai de mine, ce-i aici? a exclamat ea când a văzut dezordinea.

— Mamă, nu mai pot… Nu mă descurc deloc. Radu nu mă ajută cu nimic. Totul e pe capul meu, i-am spus printre suspine.

Ea s-a uitat lung la mine, apoi la Radu, care se prefăcea că citește știrile pe telefon.

— Dragule, tu nu vezi că fata asta are nevoie de ajutor? Nu e doar copilul ei! a spus mama pe un ton tăios.

Radu a ridicat din umeri. — Fac ce pot… Dar nici eu nu știu exact ce trebuie făcut.

— Învață! a răspuns mama scurt.

După ce mama a plecat, am încercat să vorbesc cu Radu. — Te rog, am nevoie să fii prezent. Nu doar fizic. Să mă ajuți cu Maria, cu casa… Nu pot singură.

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul. — Știi că la mine la muncă e haos acum. Șeful mă presează cu termenele… Și eu sunt obosit.

— Și eu sunt obosită! am ridicat vocea fără să vreau. Nu dorm de trei nopți! Nu știu dacă fac ceva bine sau greșit! Mă simt singură în casa asta!

A urmat o tăcere grea. Maria plângea din nou. Am luat-o în brațe și am început să mă plimb cu ea prin cameră. În mintea mea se adunau gânduri negre: dacă nu sunt o mamă bună? Dacă nu reușesc să-i ofer Mariei ce are nevoie? Dacă relația noastră nu va rezista?

Seara târziu, după ce Maria a adormit pentru câteva minute, am intrat pe un grup de mămici pe Facebook și am scris:

„Bună! Sunt proaspătă mămică și mă simt complet depășită. Partenerul meu nu m-a ajutat deloc să pregătim casa pentru bebeluș și acum totul e haos. Simt că nu mai pot. Cum ați trecut voi peste perioada asta? Cum v-ați convins partenerii să se implice?”

Răspunsurile au început să curgă rapid:

„Nu ești singură! Și eu am trecut prin asta.”
„Vorbește deschis cu el despre ce simți.”
„Cere ajutor familiei sau prietenilor.”
„Nu te învinovăți! E normal să te simți copleșită.”

Am citit fiecare mesaj cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată simțeam că cineva mă înțelege cu adevărat.

În zilele următoare, am încercat să pun în practică sfaturile primite. Am făcut o listă clară cu ce era nevoie prin casă și i-am dat-o lui Radu. Am rugat-o pe mama să vină zilnic câteva ore ca să mă ajute cu Maria sau cu treburile gospodărești. Am început să vorbesc mai deschis despre ce simt, chiar dacă uneori plângeam în timp ce vorbeam.

Radu a început să se implice timid: schimba scutece stângaci, spăla vasele din când în când sau făcea cumpărături după serviciu. Nu era perfect, dar era un început.

Totuși, tensiunile dintre noi nu dispăruseră complet. Într-o seară, după o zi lungă și grea, l-am întrebat:

— Tu chiar îți dorești să fii tatăl Mariei? Sau doar te simți obligat?

A rămas pe gânduri câteva secunde bune.

— M-am speriat… Nu știu dacă sunt pregătit pentru tot ce presupune asta. Dar vreau să încerc pentru voi două.

Am simțit un nod în gât. Poate niciunul dintre noi nu era pregătit cu adevărat pentru schimbarea asta uriașă. Poate că nici nu există „pregătit”, ci doar curajul de a merge înainte pas cu pas.

Au trecut câteva luni de atunci. Casa noastră încă nu arată ca în reviste, dar e mai liniște acum. Maria râde din ce în ce mai des și începe să ne unească prin micile ei miracole zilnice.

Uneori mă întreb: câte familii trec prin același haos fără să vorbească despre el? Cât de mult ne ajutăm unii pe alții când avem curajul să cerem sprijin? Poate că vulnerabilitatea noastră e primul pas spre vindecare.