Între patru pereți: Când familia devine pericol – povestea unei alegeri care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să trăiesc cu frica asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii se uitau speriați la noi din pragul ușii. Era o seară de marți, iar masa din bucătărie era plină de resturi de mâncare rece. Sorin își lăsase capul în mâini, iar eu simțeam cum aerul din apartamentul nostru mic din cartierul Titan devenea tot mai greu.

Totul a început cu o scrisoare găsită în cutia poștală, fără expeditor, doar cu un mesaj scurt: „Plătește până vineri sau vei regreta.” Am crezut că e o glumă proastă. Dar apoi au început telefoanele, bătăile în ușă la ore ciudate, umbrele care se mișcau pe casa scării. Sorin devenise tot mai absent, iar eu simțeam că mă sufoc între patru pereți care nu-mi mai ofereau niciun adăpost.

— E doar o perioadă grea, Maria, mi-a spus el într-o seară, încercând să mă liniștească. Dar ochii lui trădau o teamă pe care nu o mai văzusem niciodată la el. — O să rezolv eu totul.

Dar nu a rezolvat nimic. Datoriile crescuseră, iar cămătarii nu aveau răbdare. Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit ușa apartamentului zgâriată și un bilețel lipit: „Data viitoare intrăm peste voi.”

Am încercat să vorbesc cu mama mea, dar ea m-a certat:
— Ți-ai ales bărbatul, Maria! Nu poți să-ți lași familia la greu! Ce-o să zică lumea?

Dar lumea nu era acolo când copiii mei plângeau noaptea de frică. Lumea nu era acolo când eu nu puteam dormi, ascultând fiecare zgomot de pe scară.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am stat față în față cu Sorin. Am încercat să-l fac să înțeleagă:
— Trebuie să facem ceva! Nu putem continua așa! Gândește-te la copii!

El a ridicat tonul:
— Ce vrei să fac? Să fug? Să mă duc la poliție? Ne omoară ăștia pe toți!

Atunci am simțit că nu mai am pe cine să mă bazez. Că omul pe care îl iubisem și cu care împărțisem totul era acum doar o umbră a bărbatului de altădată. M-am uitat la el și am știut că trebuie să aleg: loialitatea față de el sau siguranța copiilor mei.

Am început să pun bani deoparte pe ascuns. Am vorbit cu o colegă de la serviciu, Ioana, care mi-a spus:
— Dacă ai nevoie de ajutor, poți veni la mine. Nu trebuie să treci singură prin asta.

În noaptea aceea am plâns până târziu. M-am gândit la jurământul făcut în fața altarului, la promisiunile de „la bine și la greu”. Dar cât de greu e prea greu? Când devine familia un pericol?

A doua zi dimineață, Sorin a plecat devreme. Am făcut bagajele copiilor și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Am lăsat un bilet pe masă: „Îmi pare rău. Nu pot să-i pun în pericol pe copii.”

Am stat două săptămâni la Ioana, ascunse ca niște fugari. În fiecare zi mă întrebam dacă am făcut bine sau dacă am trădat tot ce înseamnă familie. Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. Vecinii șușoteau când mă vedeau pe stradă.

Sorin m-a sunat de zeci de ori. La început a urlat la mine:
— Cum ai putut să faci asta? Să-mi iei copiii?

Apoi a început să plângă:
— Îmi pare rău, Maria… Nu știu ce să fac fără voi…

Dar eu știam că nu pot da timpul înapoi. Că uneori dragostea nu e suficientă ca să-ți salvezi familia. Că uneori trebuie să alegi între loialitate și supraviețuire.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să-mi găsesc un apartament mic și o viață nouă pentru mine și copii. Sorin a dispărut din peisaj după ce a fost amenințat serios de cămătari. Mama încă nu mă iartă. Dar copiii dorm liniștiți noaptea.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare sângele apă nu se face chiar și atunci când familia devine cel mai mare risc? Voi ce ați fi ales în locul meu?