Între patru pereți: Când soțul dispare și rămâi singură

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu singură în doi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce picăturile de ploaie băteau în geamul bucătăriei. El a ridicat ochii din telefon, m-a privit o secundă, apoi a oftat și a revenit la ecranul lui. Asta era tot. Niciun cuvânt, nicio reacție. M-am simțit mai singură ca niciodată, deși el era la doar doi metri de mine.

Mă numesc Irina și am 38 de ani. Locuim într-un apartament cu trei camere dintr-un cartier aglomerat din București. Avem doi copii: Ana, 11 ani, și Radu, 7 ani. Lucrez ca profesoară la o școală generală din apropiere. Vlad, soțul meu, e inginer IT și lucrează de acasă de aproape trei ani. De când pandemia ne-a închis pe toți între patru pereți, ceva s-a rupt între noi. La început am crezut că e doar stresul, oboseala, rutina. Dar pe măsură ce lunile treceau, Vlad se retrăgea tot mai mult în lumea lui virtuală. Era prezent fizic, dar sufletul îi era departe.

Diminețile noastre au devenit automate: eu pregăteam micul dejun, copiii se certau pe telecomandă, Vlad își turna cafeaua fără să spună nimic. Uneori nici nu-mi răspundea la „Bună dimineața”. Seara, după ce adormeam copiii, încercam să deschid discuții: despre școală, despre bani, despre vacanță. El răspundea monosilabic sau deloc. Într-o zi i-am spus: — Vlad, simt că nu mai suntem o familie. Nu vrei să vorbim? S-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon. Am rămas cu farfuria goală în față și cu un nod în gât.

La școală încercam să fiu zâmbitoare pentru copii, dar colegii mei vedeau că ceva nu e în regulă. — Irina, ești bine? mă întreba adesea doamna Popescu, colega mea de catedră. — Da, doar puțin obosită… mințeam eu. În realitate, mă simțeam ca o fantomă care bântuie prin propria viață.

Într-o seară, Ana a venit la mine cu ochii plini de lacrimi: — Mami, de ce nu mai râde tati cu noi? De ce nu mai mergeți împreună în parc? Am simțit cum mă sfâșie întrebarea ei. Ce puteam să-i spun? Că tatăl ei s-a pierdut pe drum și nu știu dacă îl voi mai regăsi vreodată?

Am încercat să-l implic pe Vlad în activitățile cu copiii: — Hai să mergem împreună la film! — Nu pot, am de lucru. — Poate ieșim la o plimbare diseară? — Sunt obosit. Mereu aceleași răspunsuri reci. Într-o zi am găsit pe laptopul lui un folder cu poze vechi: noi doi la mare, râzând, ținându-ne de mână. Am plâns ore întregi uitându-mă la acele imagini. Unde dispăruse bărbatul acela care mă făcea să râd?

Mama mea a observat și ea schimbarea: — Irina, nu poți trage singură la căruța asta! Dacă el nu vrea să vorbească, poate ar trebui să-l lași să plece… Dar cum să-l las? Cum să destram tot ce am construit împreună?

Într-o sâmbătă dimineață am făcut curaj și i-am spus: — Vlad, dacă nu vrei să mai fim împreună, spune-mi! Nu pot trăi în tăcerea asta care mă ucide! A tăcut mult timp. Apoi a spus încet: — Nu știu ce vreau… Sunt obosit… Nu mai simt nimic… Atunci am simțit că mi se prăbușește lumea.

Zilele au trecut greu. Copiii au început să simtă tensiunea și să devină agitați. Ana a luat note mai mici la școală, Radu a început să facă pipi în pat noaptea. Eu nu mai dormeam aproape deloc. M-am dus la psiholog. — Irina, trebuie să ai grijă de tine! Dar cum? Când totul se destramă sub ochii mei?

Într-o seară am găsit curajul să-i spun Anei adevărul: — Tati trece printr-o perioadă grea și are nevoie de timp. Dar noi suntem aici una pentru cealaltă. Am plâns amândouă îmbrățișate.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, neputință. Am căutat grupuri de sprijin pentru femei aflate în situații similare. Am descoperit că nu sunt singura care trăiește această singurătate în doi. Multe femei din România tac și rabdă ani întregi din rușine sau frică.

Într-o zi Vlad m-a întrebat: — Ce vrei să faci? I-am răspuns sincer: — Vreau să fiu fericită. Vreau să nu mă mai simt invizibilă în propria casă. Dacă tu nu poți sau nu vrei să fii parte din asta, trebuie să găsim o soluție.

Nu știu ce va urma. Poate vom merge la terapie de cuplu. Poate ne vom despărți. Poate va fi mai bine sau poate va fi mai rău. Dar știu că nu mai pot trăi în tăcere.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc această singurătate ascunsă între patru pereți? De ce ne este atât de greu să vorbim despre ceea ce doare cel mai tare? Poate dacă am avea curajul să spunem lucrurilor pe nume, am găsi împreună o cale spre lumină.