Între teama de a greși și dorința de a reuși: Povestea unei mame din București

— Ana, ai văzut cât costă laptele? Ai idee cât ai cheltuit luna asta? Nu poți continua așa! — vocea mamei mele, Victoria, răsună ca un ecou în bucătăria mică, unde aburii de la supa de legume se amestecă cu mirosul de neliniște. Mă uit la ea peste masa plină cu caiete, jucării și farfurii goale. Îmi vine să-i spun să tacă, dar știu că are dreptate. Nu știu cum am ajuns aici, dar știu că nu mai pot da înapoi.

— Mamă, fac tot ce pot. Nu vezi că mă zbat? — îi răspund încet, să nu trezesc copiii care încă dorm în camera alăturată. Dar vocea mea tremură. Și ea simte asta.

— Ana, tu nu înțelegi! Dacă nu te organizezi mai bine, o să pierzi totul! O să ajungi ca mătușa ta, singură și fără nimic! — continuă ea, cu acea privire aspră care m-a urmărit toată copilăria.

Aș vrea să-i spun că nu sunt mătușa Maria. Că eu am patru copii care depind de mine. Că soțul meu, Radu, muncește de dimineață până noaptea pe șantier și vine acasă doar ca să adoarmă pe canapea, epuizat. Că eu alerg între grădiniță, școală, piață și casă ca să țin totul pe linia de plutire. Dar nu spun nimic. Înghit în sec și mă apuc să spăl vasele.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor. Îmi fac o cafea slabă și privesc pe geam la blocurile gri din cartierul nostru din București. Mă gândesc la zilele când eram copil și mama mă certa că nu sunt destul de bună la școală. Acum mă ceartă că nu sunt destul de bună ca mamă. Poate are dreptate.

Copiii mei — Ilinca, cea mare, are 12 ani și deja începe să-mi răspundă obraznic; Vlad, de 9 ani, e visător și uituc; gemenii, Andreea și Paul, abia au împlinit 5 ani și se ceartă pe jucării toată ziua. Fiecare are nevoie de mine în felul lui. Fiecare îmi cere ceva ce uneori nu pot oferi: timp, răbdare, bani pentru excursii sau haine noi.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe toți, am găsit-o pe Ilinca plângând sub pătură.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— La școală râd copiii de mine că nu am haine ca ale lor… Și că nu merg la afterschool… — îmi spune printre sughițuri.

Mi s-a rupt sufletul. Am strâns-o în brațe și i-am promis că o să fie bine. Dar cum să fie bine când salariul lui Radu abia ajunge pentru facturi și mâncare? Eu am încercat să lucrez de acasă — am făcut prăjituri pentru vecini, am cusut rochii pentru colegele mamei — dar banii tot nu ajung.

Mama vine aproape zilnic și mă ajută cu copiii, dar fiecare ajutor vine cu o doză de critică.

— Pe vremea mea nu se plângea nimeni! Femeile munceau la fabrică și creșteau copii fără atâtea mofturi! — îmi spune ea într-o zi când mă vede obosită.

— Mamă, tu ai avut sprijinul bunicii… Eu sunt singură aici…

— Nu ești singură! Eu sunt aici! Dar dacă nu asculți ce-ți spun…

Mereu același cerc vicios. Mă simt prinsă între două lumi: una în care trebuie să fiu puternică și una în care vreau doar să plâng în liniște.

Într-o zi de sâmbătă, Radu vine acasă mai devreme. Îl văd abătut.

— Ce s-a întâmplat?

— Au dat oameni afară la firmă… Nu știu dacă mai rezist mult…

Simt cum mă sufoc. Dacă rămâne fără serviciu… Ce facem? Cum le explic copiilor că nu mai avem bani nici pentru rechizite?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat cu Radu la masă și am făcut calcule pe hârtie: cât avem, cât ne trebuie, ce putem tăia. Copiii au simțit tensiunea și au venit pe rând să ne întrebe dacă suntem supărați pe ei.

— Nu sunteți voi de vină… — le-am spus cu voce stinsă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de mama pentru mine. La toate certurile noastre. La cât de mult mi-aș dori să-i pot demonstra că sunt o mamă bună. Dar ce înseamnă asta? Să ai bani? Să fii mereu calmă? Să nu greșești niciodată?

A doua zi dimineață, mama a venit iar cu o sacoșă de mere și cartofi.

— Ana, hai să facem împreună plăcintă pentru copii. Știu că e greu… Dar tu ești puternică. Poate prea încăpățânată ca mine… — mi-a spus ea cu un zâmbet trist.

Am simțit pentru prima dată că mă vede cu adevărat. Că dincolo de reproșuri e tot dragoste.

Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Radu încă se teme pentru locul lui de muncă. Eu încă mă lupt cu facturile și cu oboseala cronică. Ilinca încă vine uneori plângând acasă. Mama încă mă ceartă uneori prea tare.

Dar într-o seară, după ce i-am culcat pe toți și am rămas singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în mână, m-am întrebat: Oare chiar trebuie să fiu perfectă ca să fiu o mamă bună? Sau e destul să fiu aici, să-i iubesc și să nu renunț niciodată la ei?

Voi ce credeți? E vreodată destul ceea ce facem pentru cei pe care îi iubim?