Judecata Fostului Soț: Povestea Unei Mame Singure în Lupta pentru Supraviețuire

— Nu poți să ceri mai mult, Irina! Nu vezi că mă sufoci cu pretențiile tale?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, făcând-o pe Mara să tresară și să-și strângă păpușa la piept. Eu stăteam cu mâinile încleștate pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era a treia oară luna asta când Vlad venea să o ia pe Mara pentru weekend și, inevitabil, discuția despre pensia alimentară se transforma într-o ceartă aprinsă.

— Vlad, nu e vorba despre mine. Mara are nevoie de haine noi, începe școala peste două săptămâni. Știi cât costă rechizitele? Am încercat să-i vorbesc calm, dar vocea mi se frângea.

— Nu mă interesează! Eu dau destul! Dacă nu te descurci, e problema ta! Poate ar trebui să-ți cauți un alt bărbat care să te întrețină!
Cuvintele lui au căzut ca un pumnal. M-am uitat la Mara, care se uita la noi cu ochii mari, speriată. Am simțit o furie mocnită amestecată cu neputință. Cum putea să fie atât de crud? Nu cerșeam pentru mine, ci pentru copilul nostru.

După ce Vlad a plecat trântind ușa, am rămas singură cu Mara. Am tras-o lângă mine și am îmbrățișat-o strâns. Mi-a șoptit la ureche:

— Mami, de ce e tata mereu supărat pe tine?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că adulții pot fi atât de mici la suflet? Că uneori dragostea se transformă în ură și răzbunare?

Seara, după ce am adormit-o pe Mara, m-am așezat la masa din bucătărie și am început să calculez: chirie, facturi, mâncare, haine pentru școală… Salariul meu de casieră la supermarket abia acoperea strictul necesar. Pensia alimentară pe care Vlad o plătea era minimul legal. Orice rugăminte în plus era întâmpinată cu reproșuri și acuzații că sunt o profitoare.

M-am gândit la anii în care am fost împreună. La început era alt om: atent, grijuliu, visător. După ce s-a născut Mara, totul s-a schimbat. A început să stea tot mai mult la serviciu, să vină acasă nervos și nemulțumit. Orice discuție se termina cu reproșuri. Când mi-a spus că vrea divorțul, am simțit o ușurare amară. Credeam că voi putea respira din nou.

Dar libertatea a venit cu un preț greu. Odată cu divorțul, am pierdut nu doar sprijinul financiar al lui Vlad, ci și respectul familiei mele. Mama mea nu a fost niciodată de acord cu despărțirea:

— O femeie trebuie să rabde pentru copilul ei! Ce-o să zică lumea? Acum ești singură, cine te mai ia cu un copil după tine?

Am încercat să-i explic că nu mai puteam trăi într-o casă plină de certuri și tăceri apăsătoare. Dar mama nu voia să audă. Tata nici nu-mi mai vorbea. Singura mea alinare era Mara.

Într-o zi, după o altă ceartă cu Vlad la telefon, am cedat nervos. Am izbucnit în plâns chiar în fața Marei. S-a apropiat de mine și mi-a șters lacrimile cu mânuța ei mică:

— Nu mai plânge, mami! O să fiu eu cuminte și n-o să mai cer nimic!

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Copilul meu își asuma vina pentru neputința mea. Am decis că trebuie să fac ceva.

Am început să caut un al doilea job. Seara făceam curățenie la o firmă din centru. Eram mereu obosită, dar măcar puteam să-i cumpăr Marei o rochiță nouă sau o carte de colorat fără să mă gândesc la fiecare leu.

Vlad însă nu s-a oprit din a mă judeca. Când a aflat că lucrez două joburi, mi-a spus:

— Vezi? Dacă te-ai descurca mai bine cu banii, n-ar trebui să mă tot bați la cap! Poate ar trebui să-mi dai mie custodia Marei!

M-am speriat. Gândul că mi-ar putea lua copilul m-a paralizat. Am început să dorm tot mai puțin, să mă îngrijorez pentru orice detaliu: dacă întârziam la grădiniță sau dacă uitam ceva din pachetul Marei.

Într-o seară, după ce am terminat curățenia la firmă, m-am prăbușit pe o bancă în parc și am început să plâng în hohote. O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine:

— Ce-ai pățit, mamă?

I-am povestit totul, fără să-mi pese că e o străină. M-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Să nu-ți fie rușine niciodată că ceri pentru copilul tău! Bărbații uită repede cât de greu e să crești un copil singură. Dar tu ești puternică! Să nu-l lași pe el să te facă să crezi altceva!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să vorbesc mai deschis cu prietenele mele despre ce trăiesc. Am aflat că nu sunt singura care trece prin asta. Una dintre ele mi-a recomandat un avocat bun care m-a ajutat să cer majorarea pensiei alimentare.

Procesul a fost lung și umilitor. Vlad a adus martori care au spus că nu sunt o mamă bună, că las copilul singur acasă ca să muncesc prea mult. Judecătorul m-a privit cu suspiciune:

— De ce nu vă descurcați cu banii? Aveți două joburi!

Am simțit cum toată lumea mă judecă: pentru că sunt singură, pentru că cer ajutor, pentru că nu pot oferi Marei tot ce are nevoie.

Într-un final, am câștigat procesul și Vlad a fost obligat să plătească mai mult. Dar relația dintre noi s-a rupt definitiv. Mara simte tensiunea dintre noi și mă întreabă tot mai des:

— De ce nu putem fi toți trei împreună?

Nu știu ce să-i spun fără să-i rănesc sufletul fragil.

Acum stau în bucătăria mea micuță, gătesc supa preferată a Marei și încerc să-mi găsesc liniștea sub păturica veche de lână. Privesc spre fereastră și mă întreb: Oare câte mame ca mine se simt judecate pentru că luptă singure? Oare când vom învăța să fim solidari unii cu alții și nu doar spectatori ai durerii celuilalt?