„Mădălina, ai născut? Hai, arată-ne bebelușul!” – Poveste despre limite, curiozitate și curaj într-un bloc românesc

— Mădălina, ai născut? Hai, arată-ne bebelușul!
Vocea stridentă a doamnei Viorica răsună pe holul blocului, de parcă ar fi anunțat o știre la difuzorul comunist de pe vremuri. Mă opresc cu mâna pe clanța ușii, simțind cum sângele mi se urcă în obraji. E a treia oară săptămâna asta când mă întâmpină cu aceeași întrebare, iar eu, de fiecare dată, încerc să zâmbesc politicos, să nu par nepoliticoasă. Dar azi, după o noapte albă cu Maria plângând și colici fără sfârșit, simt că nu mai pot.

— Bună ziua, doamnă Viorica, îi răspund încet, încercând să-mi ascund oboseala. Maria doarme acum, nu vreau s-o trezesc.

— Lasă, mamă, că nu pățește nimic! Să vedem și noi minunea! Toată scara vorbește numai despre tine. Cică ai născut acasă, că ai țipat de s-a auzit până la subsol! Și ce nume i-ai pus? Să nu fie ceva modern, că astea nu țin la noroc!

Simt cum mă strânge stomacul. Îmi amintesc de privirile vecinilor, de șușotelile de la ghena de gunoi, de întrebările indiscrete despre lapte, despre soțul meu, despre mama care a venit din Bacău să mă ajute. Mă simt ca o insectă prinsă sub lupă, fiecare gest analizat, fiecare decizie judecată.

În spatele meu, mama oftează. Și ea a crescut într-un bloc ca acesta, dar parcă atunci oamenii știau să fie mai discreți. Sau poate nu, și doar timpul a șters marginile amintirilor ei. Soțul meu, Vlad, nu înțelege de ce mă afectează atât de tare. „Lasă-i să vorbească, nu le da importanță”, îmi spune seara, când mă vede plângând în baie, cu Maria în brațe. Dar nu e atât de simplu. Nu când fiecare ieșire pe scară e o confruntare, nu când fiecare ușă deschisă e o invitație la interogatoriu.

Într-o zi, când mă întorc de la farmacie, o găsesc pe doamna Viorica cu încă două vecine, doamna Stela și domnul Ghiță, stând la taclale pe bancă. Mă opresc, încerc să trec neobservată, dar nu am nicio șansă.

— Ia uite-o pe mămică! Să trăiască, să fie sănătoasă! Când ne inviți la botez? întreabă doamna Stela, cu un zâmbet larg, dar ochii îi scanează fiecare detaliu: cearcănele, hainele, părul prins la repezeală.

— Mulțumesc, încă nu am stabilit data, răspund, simțind cum îmi tremură vocea.

— Să nu-l faci la biserica aia nouă, că nu e cu noroc! Și să nu uiți să dai de pomană la toți vecinii, așa se face, completează domnul Ghiță, cu aerul unui expert în tradiții.

Mă simt prinsă într-o capcană. Nu e vorba doar de curiozitate, ci de o presiune invizibilă, de a respecta reguli nescrise, de a nu supăra comunitatea. Mama mă trage de mânecă, dar eu rămân pe loc. Simt că dacă nu spun ceva acum, nu voi mai putea niciodată să-mi apăr spațiul.

— Vă rog să mă înțelegeți, e o perioadă grea pentru mine. Am nevoie de liniște, nu pot primi vizite sau să arăt copilul tuturor. Vreau să mă bucur de primele zile cu Maria fără presiune.

Se lasă o liniște grea. Doamna Viorica mă privește ca și cum aș fi spus o blasfemie. Doamna Stela oftează teatral, iar domnul Ghiță dă din cap dezaprobator.

— Așa-s tinerii ăștia, nu mai știu de rușine, murmură doamna Viorica, destul de tare cât să aud.

Ajung în casă cu inima bătând nebunește. Mama mă ia în brațe, dar știu că și ea e tulburată. Vlad mă sună și îi povestesc totul printre lacrimi. „Ai făcut bine. E dreptul tău”, îmi spune, dar vocea lui pare departe, ca și cum nici el nu crede pe deplin.

În zilele următoare, atmosfera pe scară devine apăsătoare. Simt priviri aruncate pe furiș, aud șoapte când trec pe lângă uși. Mă simt vinovată, de parcă aș fi încălcat o lege nescrisă. Dar, în același timp, simt și o ușoară eliberare. Pentru prima dată, am spus ce simt. Pentru prima dată, am pus o limită.

Într-o seară, când Maria doarme liniștită, mă așez la fereastră și privesc luminile blocului. Mă gândesc la toate femeile care au trecut prin același lucru, la toate mamele care au fost judecate, presate, invadate în intimitatea lor. Mă întreb dacă nu cumva, din dorința de a fi „ca lumea”, am uitat să fim oameni unii cu alții.

Poate că nu e ușor să spui „ajunge”, dar e singura cale să ne păstrăm demnitatea. Oare câți dintre noi au curajul să-și apere granițele, chiar și atunci când toți se așteaptă să tacă?