Mama nu mai e bunica de serviciu: Lecția neașteptată a unei familii din București

— Mama, unde pleci iar? Am nevoie de tine să iei copiii de la grădiniță!
Vocea mea răsună strident în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. E miercuri, ora patru, și deja simt cum mă sufoc între deadline-uri, vase nespălate și două perechi de ochi care mă întreabă când vine bunica să le citească povestea. Mama își pune eșarfa colorată la gât, zâmbind cu o liniște care mă scoate din minți.

— Azi am yoga, Ana. Ți-am spus săptămâna trecută.

Yoga? În mintea mea, mama e bunica de serviciu. S-a mutat la noi tocmai ca să ne ajute cu copiii, nu să-și facă program de adolescentă. Îmi simt obrajii arzând de furie și frustrare.

— Dar nu poți să sari peste o ședință? E doar yoga, nu e ca și cum…

— Ana, am 62 de ani, nu sunt bolnavă. Am dreptul la timpul meu.

Replica ei mă lovește ca o palmă. În spatele meu, Vlad, soțul meu, își drege glasul:

— Las-o, Ana. Ne descurcăm azi.

Îl privesc cu ochii mijiți. Ușor de zis când el lucrează până târziu și tot greul cade pe mine. Mama își ia geanta și iese pe ușă cu pași hotărâți. Rămân cu copiii care deja încep să se certe pe telecomandă.

În seara aceea, după ce adorm copiii, mă prăbușesc pe canapea. Mă simt trădată. Îmi amintesc cum am convins-o pe mama să lase casa din Ploiești și să vină la București. I-am promis că va avea camera ei, balcon cu flori și compania nepoților. Dar adevărul e că aveam nevoie disperată de ajutor.

A doua zi dimineață, mama vine în bucătărie cu o energie suspect de bună.

— Cum a fost la yoga? întreb cu un ton ironic.

— Minunat! Am cunoscut o doamnă care organizează excursii pentru pensionari. Poate mergem împreună la Sinaia weekendul viitor.

Simt cum mi se strânge stomacul.

— Și cine stă cu copiii? întreb aproape șoptit.

Mama mă privește direct în ochi:

— Ana, nu pot fi mereu aici pentru voi. Am și eu viața mea.

Mă ridic brusc de la masă.

— Deci pentru asta te-ai mutat? Să-ți faci prieteni și să te plimbi? Credeam că vii să ne ajuți!

Se lasă o liniște grea. Vlad intră în bucătărie, simțind tensiunea din aer.

— Ana, poate ar trebui să vorbiți mai târziu…

Mama oftează și se ridică încet:

— O să ies puțin la plimbare. Să mă liniștesc.

După ce pleacă, Vlad mă ia de mână:

— Știi că nu e corect ce-i ceri. Și ea a avut o viață înainte să fie bunica copiilor noștri.

Îl privesc lung. Mă simt vinovată, dar și furioasă. Nu înțelege cât de greu mi-e fără ajutorul mamei.

În zilele următoare, mama începe să lipsească tot mai des: yoga, excursii, întâlniri la ceai cu vecinele din bloc. Copiii întreabă mereu de ea. Eu devin tot mai irascibilă, iar Vlad începe să stea peste program ca să evite certurile.

Într-o seară, după ce adorm copiii, o găsesc pe mama pe balcon, privind luminile orașului.

— Mama… putem vorbi?

Ea dă din cap aprobator.

— Îmi pare rău că am fost atât de egoistă. Dar mă simt copleșită… Nu mai fac față singură la toate.

Mama îmi ia mâna în a ei:

— Ana, te-am crescut singură după ce tata a murit. Știu ce înseamnă să n-ai ajutor. Dar dacă mă pierd pe mine acum, ce exemplu le dau nepoților? Că viața unei femei se termină când devine bunică?

Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Nu vreau să te pierd… Dar mi-e frică să nu cedez eu.

Mama mă strânge în brațe:

— Hai să găsim împreună o soluție. Poate angajăm o bonă câteva ore pe zi. Sau poate Vlad poate lucra mai mult de acasă.

În următoarele săptămâni încercăm variante noi: bona vine două zile pe săptămână, Vlad preia copiii vinerea, iar mama merge la yoga și la excursii fără mustrări de conștiință. Relația noastră se schimbă: vorbim mai mult despre noi două ca femei, nu doar ca mamă și fiică sau bunică și mamă.

Într-o duminică dimineață, stăm toate trei generațiile la masă: eu, mama și fiica mea cea mare, Ilinca.

— Bunico, când mă iei și pe mine la yoga? întreabă Ilinca cu ochii mari.

Mama râde:

— Când vei avea răbdare să stai nemișcată zece minute!

Râdem toate trei. Simt că ceva s-a vindecat între noi.

Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc încă prin sacrificiul lor pentru familie? Câte dintre noi avem curajul să ne cerem dreptul la propria viață? Poate că povestea noastră îi va face pe alții să vorbească despre asta.