„Mamă, nu pot să-ți dau un nepot” – Povestea unei căsnicii sub umbra infertilității

— De ce nu vă hotărâți și voi odată? Toți prietenii voștri au deja copii!
Vocea mamei lui Gabi răsună peste masa încărcată cu sarmale și salată boeuf, tăind aerul ca un cuțit. Încerc să-mi ascund tremurul mâinilor sub fața de masă brodată, dar simt cum ochii tuturor se opresc asupra mea. Gabi privește în farfurie, mestecând absent, incapabil să ridice privirea spre mama lui.

— Mamă, nu e chiar așa simplu… încearcă el, dar vocea îi piere înainte să termine fraza.

— Ce nu e simplu? Voi aveți tot ce vă trebuie! Un apartament frumos, joburi bune… Ce mai așteptați? Să îmbătrânesc fără să apuc să țin un nepot în brațe?

Simt cum lacrimile îmi ard ochii, dar nu vreau să cedez. Nu aici, nu acum. Îmi mușc buza și încerc să-mi găsesc cuvintele. Gabi tace. Mă simt singură, expusă, ca și cum toată vina ar fi a mea.

Adevărul e că încercăm de patru ani. Patru ani de analize, tratamente dureroase, speranțe spulberate la fiecare test negativ. Patru ani în care am învățat pe de rost fețele medicilor și am ajuns să urăsc culoarea albă a halatelor lor. Dar nimeni nu știe asta. Nici măcar mama mea. Am ascuns totul sub zâmbete false și glume despre „când o fi momentul potrivit”.

— Nu e vina noastră, spun încet, dar vocea mi se frânge.

Mama lui Gabi oftează teatral și își încrucișează brațele pe piept.

— Nu zic că e vina cuiva, dar uite la verișoara ta, Mirela! Are deja doi copii și e mai tânără ca voi!

Gabi se ridică brusc de la masă.

— Hai să nu mai vorbim despre asta acum!

Îl urmez în bucătărie, unde se sprijină de chiuvetă cu fața în palme. Îl aud cum oftează adânc.

— De ce nu poți să-i spui adevărul? îl întreb în șoaptă.

— Nu pot… Nu pot să-i spun că nu pot avea copii. Nu pot să-i văd dezamăgirea…

— Dar eu? Eu cum crezi că mă simt? Toată lumea crede că e vina mea!

Se uită la mine cu ochii umezi. Niciodată nu l-am văzut atât de vulnerabil.

— Știu… Îmi pare rău…

Mă prăbușesc pe un scaun și simt cum toată furia și tristețea mă copleșesc. În fiecare zi port povara asta ca pe o vină pe care n-am comis-o. În fiecare zi mă întreb dacă sunt destul pentru el, dacă dragostea noastră poate supraviețui fără un copil.

Seara, acasă, liniștea dintre noi e apăsătoare. Gabi se uită la televizor fără să vadă nimic, iar eu răsfoiesc absent o revistă veche. Telefonul sună: mama mea.

— Ce faci, draga mea? Cum a fost la masa cu soacra ta?

Înghit în sec și mă prefac că totul e bine. Nu pot să-i spun nici ei adevărul. Mi-e teamă că ar suferi prea mult pentru mine sau că ar începe să mă compătimească.

În noaptea aceea nu dorm aproape deloc. Îmi aud gândurile ca pe niște țipete: „Dacă el ar fi vrut cu adevărat un copil, ar fi luptat mai mult? Dacă eu aș fi fost altfel, poate am fi reușit?” Mă simt vinovată pentru ceva ce nu pot controla.

A doua zi dimineață, Gabi îmi aduce o cafea la pat și se așază lângă mine.

— Am visat că aveam o fetiță cu ochii tăi… spune el încet.

Îl iau de mână și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Poate n-o să avem niciodată copii… Dar te am pe tine.

— Și eu pe tine… Dar nu știu cât o să mai rezist presiunii asteia.

În următoarele săptămâni, tensiunea dintre noi crește. Orice discuție despre viitor se termină cu tăceri lungi sau certuri mărunte. Prietenii ne evită subiectul sau ne dau sfaturi inutile: „Să mergeți la mănăstire!”, „Să adoptați!”, „Să vă relaxați!”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Gabi pleacă de acasă fără să spună unde merge. Rămân singură în sufragerie, privind poza noastră de la nuntă: doi oameni fericiți, plini de speranță.

Mă întreb dacă dragostea noastră poate supraviețui acestei încercări sau dacă ne vom pierde unul pe altul în tăcere și reproșuri nerostite.

După două zile, Gabi se întoarce acasă cu ochii roșii de plâns.

— Am fost la mama… I-am spus totul.

Îl privesc uluită.

— Și?

— A plâns… Dar mi-a spus că mă iubește orice ar fi. Și că te iubește și pe tine.

Simt cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri. Pentru prima dată după mult timp, respir ușurată.

Dar rana rămâne acolo — rana visului pierdut și a anilor risipiți între speranță și rușine.

Mă întreb: câte femei trăiesc povara asta în tăcere? Câte familii se destramă din cauza unor așteptări care nu țin de voința noastră? Oare putem găsi fericirea chiar dacă viața nu ne dă tot ce ne dorim?