„Mama soacră vrea să se recăsătorească? Nu cât sunt eu ginere!” – Povestea unei familii românești între prejudecăți și dorința de libertate

— Ilinca, să nu-mi spui că vorbești serios! Ai 50 de ani, ce-ți mai trebuie bărbat?
Vocea lui Vlad, ginerele meu, răsuna în telefon cu o indignare pe care nu o mai auzisem până atunci. Eram în bucătărie, cu mâinile încă ude de la vasele pe care tocmai le spălasem, și simțeam cum mi se strânge stomacul.
— Vlad, nu cred că vârsta ar trebui să fie o piedică pentru nimeni. Și nici nu cred că e treaba ta dacă vreau să-mi refac viața sau nu, am răspuns eu, încercând să-mi păstrez calmul.
— Dar unde mai găsesc eu așa gospodină gratis? Cine mai are grijă de copii când suntem la muncă? Cine mai face sarmale ca tine? Tu nu te gândești la noi deloc?
M-am sprijinit de chiuvetă și am privit pe geam. Afară ploua mocănește peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. M-am întrebat, pentru a mia oară, dacă nu cumva am greșit undeva în toți acești ani în care m-am pus mereu pe ultimul loc.

Am crescut-o pe Ana singură, după ce soțul meu, Mircea, a murit într-un accident de mașină când ea avea doar șapte ani. Am muncit ca profesoară de română la liceul din cartier, am făcut meditații ca să ne ajungă banii și am renunțat la orice vis personal. Când Ana a terminat facultatea și l-a adus acasă pe Vlad, m-am bucurat sincer pentru fericirea ei. Au rămas cu mine în apartamentul cu două camere, iar când s-a născut nepoțica mea, Mara, am simțit că viața mea are din nou sens.

Dar anii au trecut repede. Mara are acum patru ani și mă strigă „mamaie” cu aceeași dragoste cu care Ana mă striga „mami”. Eu am rămas aceeași: mereu în bucătărie, mereu cu ochii pe ceas să nu întârzie cineva la serviciu sau la grădiniță, mereu cu grijile altora pe umeri.

Acum două luni l-am cunoscut pe Doru la piață. Un bărbat blând, divorțat, cu ochi calzi și mâini muncite. Am început să vorbim tot mai des. M-a invitat la teatru, apoi la o cafea. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit văzută ca femeie, nu doar ca mamă sau bunică. Când i-am spus Anei despre Doru, a părut surprinsă, dar nu a zis nimic rău. Vlad însă… Vlad a făcut un scandal monstru.

— Mama Ilinca, cum să aduci un bărbat străin în casă? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică Mara când o să vadă că ai alt „prieten”? Nu te gândești la Ana deloc?
M-am simțit ca o adolescentă certată pentru prima iubire. Numai că eu aveam 50 de ani și un suflet obosit de atâta singurătate.

Într-o seară, după ce Mara adormise și Ana era plecată la serviciu de noapte la spital (e asistentă medicală), Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Ilinca, hai să vorbim serios. Tu chiar vrei să-ți schimbi viața acum? La vârsta asta? Nu vezi că toată lumea are nevoie de tine aici? Eu și Ana muncim toată ziua. Mara are nevoie de tine. Dacă tu pleci după Doru al tău, cine mai ține casa asta?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Vlad, eu nu vreau să plec nicăieri. Dar vreau să am și eu dreptul să fiu fericită. Să ies la un film fără să mă simt vinovată. Să primesc o floare fără să mă gândesc că e ceva rușinos la vârsta mea.

A dat din mână a lehamite:

— Ești egoistă! Toată lumea se bazează pe tine și tu te gândești doar la tine!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o stafie. M-am uitat la pozele vechi cu Mircea și Ana mică. Am plâns în tăcere pentru toate visele pe care le-am îngropat sub grija pentru ceilalți.

A doua zi dimineață am făcut clătite pentru Mara și i-am pus pachet Anei pentru serviciu. Vlad nici nu s-a uitat la mine când a plecat. Am simțit că mă sufoc în propria casă.

Seara am ieșit cu Doru la plimbare prin parc. I-am povestit totul.

— Ilinca, tu meriți să fii iubită. Nu ești doar bunica sau soacra cuiva. Ești femeie! Dacă ai curajul să faci un pas spre tine însăți, eu sunt aici.

Cuvintele lui m-au făcut să plâng din nou – dar de data asta erau lacrimi de speranță.

În zilele următoare tensiunea din casă a crescut. Ana încerca să fie mediator:

— Mamă, eu te înțeleg… dar Vlad e speriat că ne vom descurca greu fără tine. Știi cât de greu e cu serviciul și copilul…

— Ana, eu nu vreau să vă las baltă! Dar nici nu pot trăi ca o umbră toată viața mea…

Într-o duminică dimineață am adunat curajul și i-am chemat pe toți la masă.

— Vreau să vă spun ceva important: îl iubesc pe Doru. Nu vreau să vă părăsesc, dar vreau să-mi trăiesc viața cât încă pot. Vreau să ieșim împreună uneori, vreau să vină la noi la masă din când în când. Vreau să fiu fericită fără să mă simt vinovată!

Vlad s-a ridicat brusc:

— Dacă faci asta, eu nu mai stau sub același acoperiș cu tine!

Ana a început să plângă:

— Vlad, te rog… Mama are dreptul la viața ei!

Mara s-a uitat la noi speriată:

— Mamaie… tu pleci?

Am luat-o în brațe:

— Nu plec nicăieri, iubita mea! Dar mamaia vrea să fie fericită și ea…

Au urmat zile grele. Vlad a amenințat că se mută cu Ana și Mara la chirie. Ana era prinsă între mine și el. Eu mă simțeam vinovată pentru tot haosul din casă.

Dar într-o seară Ana a venit la mine:

— Mamă… nu te opri din cauza noastră. Dacă tu ești fericită, poate vom fi și noi mai buni unii cu alții…

Nu știu ce va fi mâine. Poate Vlad va pleca sau poate va înțelege într-o zi că femeile nu sunt doar gospodine gratuite pentru gineri nemulțumiți. Poate Mara va crește într-o familie unde fiecare are dreptul la fericire.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbră doar pentru liniștea altora? Oare când vom avea curajul să ne alegem propria fericire fără vinovăție?