Moștenirea care ne-a destrămat: Povara unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred, Irina! Suntem bogați peste noapte! — vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, cu ecou în pereții vopsiți de mine cu mâinile astea obosite. Mă uitam la el cum își freca palmele, ochii îi sclipeau de parcă ar fi văzut deja vila cu piscină și mașina visurilor lui. Eu însă simțeam cum mi se strânge inima. Vlad, băiatul nostru de opt ani, dormea încă în camera de lângă, cu jucăriile împrăștiate pe covorul vechi.

— Sorin, te rog… nu te grăbi. Trebuie să ne gândim bine ce facem cu banii ăștia. Nu e doar despre noi.

El a oftat și a dat din mână a lehamite.

— Irina, e șansa vieții noastre! Putem să ne mutăm într-un apartament mai mare, să-l ajutăm pe Radu și pe Ilinca (copiii lui din prima căsătorie), să investim… Ce tot ai?

Am vrut să-i spun că mi-e frică. Că nu știu dacă banii ăștia sunt o binecuvântare sau un blestem. Că mă gândesc la Vlad și la viitorul lui mai mult decât la orice altceva. Dar m-am oprit. Știam că orice aș spune ar fi sunat egoist.

În zilele următoare, telefoanele nu au mai tăcut. Sora mea, Camelia, mă întreba dacă pot să-i ajut cu un avans la casă. Mama îmi amintea că are nevoie de bani pentru operația la genunchi. Chiar și vecina de la trei a venit cu o prăjitură și un zâmbet fals.

— Irina, să nu uiți cine ți-a fost aproape când nu aveai nimic! — mi-a șoptit mama într-o seară, când am dus-o acasă.

Sorin devenea tot mai agitat. Vorbea cu avocați, făcea planuri pe hârtie, discuta cu copiii lui despre ce ar putea face fiecare cu partea lor. Pe Vlad nu-l întreba nimeni nimic. El doar mă privea cu ochii lui mari și negri, întrebându-se probabil de ce mama lui plânge în baie în fiecare seară.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Sorin ce mă apasă.

— Sorin, apartamentul ăsta nu e al nostru. Dacă pățim ceva, Vlad rămâne pe drumuri. Tu ai deja doi copii din altă căsnicie. Eu vreau ca Vlad să aibă siguranța unui acoperiș deasupra capului.

Sorin s-a încruntat.

— Adică vrei să-i lași totul doar lui? Radu și Ilinca nu contează?

— Nu e vorba că nu contează! Dar Vlad e copilul meu. Eu sunt responsabilă pentru el înainte de orice.

A urmat o ceartă cumplită. Sorin m-a acuzat că sunt egoistă, că îi exclud copiii. Eu am plâns și am urlat că nu vreau ca Vlad să ajungă să cerșească mila fraților vitregi după ce noi nu vom mai fi.

În acea noapte, am dormit pe canapea. Vlad s-a strecurat lângă mine și m-a luat de mână.

— Mami, tu o să fii mereu cu mine?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

A doua zi am mers la notar. Am cerut să fac un testament în care apartamentul pe care urma să-l cumpărăm să rămână exclusiv lui Vlad. Sorin a refuzat să vină cu mine. Când s-a aflat în familie ce am făcut, au început telefoanele furioase: Camelia m-a făcut egoistă, mama mi-a spus că „banii schimbă oamenii”, iar Sorin a plecat două zile la Radu fără să-mi spună unde merge.

M-am simțit singură ca niciodată. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am distrus familia pentru o iluzie de siguranță. Vlad era tot ce aveam mai scump pe lume și nu puteam risca viitorul lui pentru nimeni.

Într-o seară, Sorin s-a întors acasă. Era obosit și resemnat.

— Poate ai dreptate, Irina… Poate fiecare trage pentru al lui până la urmă. Dar nu uita că familia nu e doar sânge sau acte. E și compromis.

Nu i-am răspuns atunci. Am privit pe geam la luminile orașului și m-am gândit cât de ușor se poate destrăma totul când banii intră între oameni.

Astăzi încă trăim împreună, dar ceva s-a schimbat între noi. Vlad are camera lui în noul apartament și eu dorm mai liniștită știind că va avea mereu un loc al lui. Dar uneori mă întreb: oare am ales corect? Oare dragostea de mamă justifică orice sacrificiu? Sau am pierdut mai mult decât am câștigat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de departe ați merge pentru viitorul copilului vostru?