Moștenirea care ne-a destrămat: Povestea mea despre familie, bani și trădare

— Nu e corect, mamă! De ce să ia Sorin apartamentul din centru, iar eu să rămân cu terenul de la țară? Ai uitat cine a stat lângă bunicul când era bolnav?

Vocea mea răsuna în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Mama stătea cu ochii în pământ, iar Sorin, fratele meu mai mare, își freca palmele nervos. Tata ținea în mână testamentul bunicului, hârtia aceea care ne-a transformat dintr-o familie unită într-un câmp de bătălie.

— E dorința lui, Ilinca, a spus tata cu glas stins. Nu putem schimba nimic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bunicul mă iubea, știam asta. Eu am fost cea care i-a adus medicamentele, care l-a dus la doctori, care i-a citit ziarul când nu mai vedea bine. Sorin venea doar la sărbători, cu zâmbetul lui fals și cu promisiuni deșarte.

— Tata, nu e drept! Am muncit pentru el! Am renunțat la facultate ca să-l îngrijesc! Sorin nici măcar nu știe unde ținea bunicul ceaiul preferat!

Sorin a ridicat din umeri, cu aerul lui superior:

— Ce vrei să spui? Că nu merit nimic? Că doar tu ai suferit?

Mama a început să plângă încet. M-am uitat la ea și am simțit un val de furie și neputință. De ce nu mă apăra? De ce nu spunea adevărul?

Așa a început totul. Zile întregi am trăit într-o tensiune insuportabilă. Tata încerca să ne împace, dar fiecare discuție se termina cu uși trântite și acuzații aruncate ca niște pietre. Prietenii mei mă evitau; nu voiau să fie prinși în mijlocul scandalului. La serviciu nu mă puteam concentra, iar șeful mi-a atras atenția că am devenit neatentă.

Într-o seară, după o ceartă violentă cu Sorin, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă merită să lupt pentru apartamentul acela sau dacă ar trebui să renunț. Dar nu era vorba doar despre bani sau proprietate. Era vorba despre dreptate, despre recunoașterea sacrificiului meu.

A doua zi am mers la notar. Am vrut să aflu dacă pot contesta testamentul. Notarul, o femeie trecută de cincizeci de ani, m-a privit cu compasiune:

— Dragă mea, știu că e greu. Dar legea e clară: dacă testamentul e valid, nu prea ai ce face. Poți încerca să dovedești influență sau incapacitate, dar e greu…

Am ieșit de acolo mai confuză ca niciodată. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu vecina noastră, doamna Stanciu.

— Ilinca, dragă, nu te lăsa măcinată de ură. Banii vin și pleacă, dar familia rămâne…

Am zâmbit amar. Familia? Familia mea era pe cale să se destrame pentru niște metri pătrați și niște acte.

În zilele următoare, Sorin a început să mă evite. Mama încerca să mă convingă să accept situația:

— Ilinca, te rog… Nu vreau să vă văd certați toată viața.

— Dar tu chiar crezi că e corect? Tu ai fi putut să-l lași pe bunicul singur?

Ea a oftat adânc:

— Nu e vorba de corectitudine. E vorba de liniște…

Dar eu nu puteam găsi liniștea. Într-o noapte am visat că bunicul mă striga din camera lui, iar eu nu puteam ajunge la el. M-am trezit plângând.

Într-un final, tata a venit la mine cu o propunere:

— Ilinca, hai să vorbim ca oamenii mari. Poate găsim o soluție…

Am stat la masă ore întregi. Tata a propus ca Sorin să-mi dea jumătate din valoarea apartamentului, iar eu să-i las terenul de la țară. Sorin a acceptat greu, dar până la urmă am bătut palma.

Dar ceva s-a rupt între noi. Nu mai suntem aceiași frați care râdeau împreună la masa de Crăciun. Fiecare întâlnire e plină de tăceri apăsătoare și priviri furișe.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine că am luptat pentru partea mea sau dacă ar fi trebuit să las totul baltă pentru liniștea familiei. Oare banii chiar valorează mai mult decât dragostea dintre frați? Sau poate tocmai lupta pentru dreptate ne arată cine suntem cu adevărat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reușit să treceți peste astfel de conflicte fără să pierdeți oamenii dragi?