Noaptea în care mi-am alungat fiul și nora: Povara unei mame între iubire și demnitate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce farfuriile nespălate se adunau pe masă, iar mirosul de mâncare stricată plutea în aer. Era trecut de miezul nopții, iar fiul meu și nora lui, Irina, stăteau pe canapea cu telefoanele în mână, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am uitat la ei, la chipurile lor obosite și indiferente, și am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

— Mamă, iar începi? a oftat Vlad, fără să-și ridice privirea din ecran.

— Ce vrei să facem? a adăugat Irina, cu vocea aceea tăioasă care mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria casă.

Am strâns pumnii. De luni de zile trăiam așa: eu muncind la supermarket de dimineață până seara, ei doi acasă, fără serviciu, fără chef să caute ceva. La început am crezut că-i ajut, că trec printr-o perioadă grea. Dar lunile au trecut, banii mei s-au dus pe chirie, pe mâncare, pe facturi, iar ei nu făceau nimic. Nici măcar nu-și căutau de lucru. Când încercam să vorbesc cu ei, se supărau sau mă ignorau.

În acea noapte, ceva s-a schimbat. Poate era oboseala, poate era disperarea. Poate faptul că vecina de la trei îmi spusese în acea zi că mă compătimește că „am ajuns servitoarea copiilor mei”.

— Vreau să plecați. Azi. Acum. Nu mai pot trăi așa! am spus printre lacrimi.

Vlad s-a ridicat brusc.

— Cum adică să plecăm? Unde vrei să mergem la ora asta?

— Nu mă interesează! Nu mai pot! Nu mai vreau să văd cum stați toată ziua fără să faceți nimic! Nu mai vreau să vă aud certându-vă pentru nimicuri! Nu mai vreau să simt că nu mai am loc în casa mea!

Irina a început să plângă. Dar nu erau lacrimi de regret sau de rușine. Erau lacrimi de furie.

— Ești o egoistă! Noi suntem familia ta!

— Familia mea? Familia mea nu mă tratează ca pe o slugă!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Vlad s-a apropiat de mine pentru prima dată după mult timp.

— Mamă… te rog…

Dar nu mai puteam da înapoi. Prea multe nopți nedormite, prea multe zile în care am înghițit umilința. Prea multe speranțe că „mâine va fi altfel”.

— Vreau să plecați. Vreau să fiu singură. Vreau liniște.

Au început să-și strângă lucrurile în tăcere. Irina trântea ușile dulapurilor, Vlad nu spunea nimic. Când au ieșit pe ușă, Vlad s-a întors spre mine:

— Să nu te aștepți să te mai caut prea curând.

Ușa s-a închis încet. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lor în minte și cu un gol imens în suflet.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme din obișnuință. Apartamentul era liniștit, prea liniștit. M-am uitat la masa goală, la canapeaua pe care încă se vedeau urmele lor și am simțit un amestec ciudat de ușurare și vinovăție.

Au trecut zilele greu. Vecinii mă priveau cu milă sau curiozitate. Sora mea, Mariana, m-a sunat:

— Tu chiar ai făcut asta? I-ai dat afară?

— Da… N-am mai putut.

— Și dacă nu se descurcă? Dacă ajung pe drumuri?

— Nu știu… Dar nici eu nu mai puteam trăi așa.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva ar fi trebuit să mai am răbdare. Dar apoi îmi aminteam cum era fiecare zi: eu muncind ca o nebună, ei certându-se pentru cine spală vasele sau cine merge la magazin după pâine.

Într-o seară, când mă întorceam de la serviciu, l-am văzut pe Vlad la colțul blocului. Era singur, cu o geantă veche lângă el.

— Mamă… putem vorbi?

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Ce faci aici?

— N-am unde să mergem. Irina s-a dus la părinții ei… Eu n-am cui să cer ajutor.

L-am privit lung. Era tot copilul meu, dar nu mai era băiatul acela blând care venea acasă cu flori de câmp pentru mine când era mic.

— Vlad… trebuie să te descurci singur acum. Eu nu mai pot duce totul pe umeri.

A dat din cap încet și a plecat fără să spună nimic.

În acea noapte am plâns iar. M-am simțit cea mai rea mamă din lume. Dar apoi mi-am adus aminte de toate momentele în care am fost invizibilă pentru el și pentru Irina în propria casă.

Au trecut săptămâni fără să primesc vești. Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Sunt bine. Am găsit ceva de lucru.” Am simțit o ușurare amară – poate că decizia mea l-a forțat să-și ia viața în mâini.

Acum stau singură la masă și mă gândesc: oare cât poate duce o mamă? Unde se termină sacrificiul și unde începe demnitatea? Oare am făcut bine că am spus ‘ajunge’, sau mi-am pierdut copilul pentru totdeauna?

Poate că niciodată nu vom ști răspunsul corect. Dar uneori trebuie să alegem între a ne salva pe noi sau a ne pierde cu totul pentru cei dragi.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât ați fi putut duce înainte să spuneți: „Ajunge!”?