Noaptea în care totul s-a schimbat: Povestea unui tată singur

— Vlad, ai grijă de frații tăi până mă întorc, da? Nu deschide la nimeni și nu lăsa pe nimeni să iasă din casă!

Vocea mea tremura, dar încercam să par stăpân pe situație. Vlad, băiatul meu de 15 ani, m-a privit cu ochii lui mari, obosiți, și a dat din cap fără să spună nimic. Era deja târziu, aproape ora zece seara, dar nu aveam de ales. Trebuia să merg la muncă, la schimbul de noapte la fabrica de mobilă din marginea orașului. De când ne-a părăsit mama lor, totul a căzut pe umerii mei. Patru copii: Vlad, Irina de 12 ani, Andrei de 8 și Ana-Maria, mezina, abia împlinise 5 ani. Nu aveam pe nimeni să mă ajute. Bunicii erau departe, iar vecinii… nu voiam să le mai cer nimic, după câte priviri mi-au aruncat în ultima vreme.

În drum spre fabrică, simțeam cum mă apasă vinovăția. Știam că nu e corect să-l las pe Vlad cu atâta responsabilitate, dar ce altceva puteam face? Salariul abia ne ajungea de la o lună la alta. În mintea mea se derulau scenarii: dacă se întâmplă ceva? Dacă unul dintre ei se îmbolnăvește? Dacă… dacă… Dar nu aveam timp să mă gândesc prea mult. Trebuia să ajung la timp.

Noaptea aceea avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

Pe la ora două dimineața, telefonul a început să sune insistent. Era numărul unui vecin. Am răspuns cu inima cât un purice.

— Doru, vino repede acasă! E poliția aici! S-a întâmplat ceva cu copiii!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am fugit ca un nebun până acasă. Blocul era luminat ca ziua, girofarurile poliției clipeau în întuneric. În fața scării, Vlad stătea cu capul plecat, iar Irina plângea în brațele unei polițiste. Andrei și Ana-Maria erau speriați, ascunși după gard.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat disperat.

Un polițist m-a privit cu severitate:

— Domnule Ionescu, copiii au fost lăsați nesupravegheați. Vecinii au sunat la 112 după ce au auzit țipete și zgomote din apartament. Fata cea mică a încercat să iasă pe geam. Putea să cadă!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Vlad încerca să spună ceva, dar nu-l lăsau. Am încercat să explic că nu am avut de ales, că muncesc ca să-i întrețin, că Vlad e responsabil… Dar nu conta. Pentru ei eram doar un tată iresponsabil.

A urmat o noapte albă la secție. Întrebări peste întrebări. De ce i-am lăsat singuri? De ce nu am găsit pe cineva să stea cu ei? De ce nu am cerut ajutor? Am încercat să le spun că nu există ajutor pentru oameni ca mine. Că sistemul social e o glumă proastă. Că rudele sunt departe și prietenii s-au evaporat când am rămas singur.

A doua zi, asistența socială a venit acasă. Au inspectat fiecare colț al apartamentului nostru mic și vechi. Au notat tot: frigiderul aproape gol, hainele spălate la mână, jucăriile vechi ale copiilor. M-au privit cu milă și cu judecată în același timp.

— Domnule Ionescu, trebuie să găsim o soluție pentru copii. Nu puteți continua așa.

M-am simțit umilit. Copiii mei erau tot ce aveam mai scump pe lume. Cum să-i pierd? Cum să-i las pe mâna unor străini?

În zilele care au urmat, Vlad nu mi-a mai vorbit. Se închisese în el. Irina mă acuza cu ochii ei triști:

— De ce nu ai stat acasă? De ce trebuie mereu să fim singuri?

Andrei și Ana-Maria erau speriați de fiecare dată când suna cineva la ușă. Vecinii mă priveau ca pe un criminal. La magazin, vânzătoarea șoptea cu altcineva când intram:

— Ăsta e tatăl ăla care și-a lăsat copiii singuri…

Am încercat să găsesc soluții. Am cerut un program mai flexibil la muncă — șeful m-a privit ironic:

— Dacă nu-ți convine, sunt alții la ușă care vor jobul tău.

Am încercat să vorbesc cu asistența socială:

— Nu putem face minuni, domnule Ionescu. Poate ar trebui să vă gândiți la un centru de plasament temporar pentru copii…

Cuvintele acelea au fost ca un cuțit în inimă. Să-mi dau copiii? Niciodată!

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Vlad a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii de plâns.

— Tata… îmi pare rău. Am vrut doar să-i liniștesc pe ceilalți. Ana-Maria plângea după tine și am încercat să o fac să uite… Am pus muzică mai tare și am dansat cu ea. Apoi s-a speriat și a vrut la tine. Am încercat să o opresc, dar a fugit spre geam…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Nu era vina lui. Era vina mea. Vina sistemului. Vina unei societăți care nu are loc pentru oameni ca noi.

Procesul a durat luni de zile. Am fost judecat de toți: de instanță, de vecini, de rudele care au apărut brusc să-și dea cu părerea. Fiecare avea o soluție: „Dă-i la bunici!”, „Caută-ți o femeie!”, „Du-te la muncă în străinătate!” Nimeni nu știa cât doare să fii singur și să lupți pentru fiecare zi.

Într-un final, judecătorul a decis că pot păstra copiii, dar sub supraveghere strictă. Asistența socială venea des, iar eu trăiam cu frica în sân că orice greșeală ne-ar putea despărți pentru totdeauna.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad e acum la liceu și mă ajută mai mult ca oricând. Irina visează să devină medic ca să ajute copii ca ea. Andrei și Ana-Maria râd din nou, dar frica nu a dispărut niciodată complet.

Mă întreb adesea: ce înseamnă să fii un părinte bun? Să fii perfect sau doar să lupți cu disperare pentru copiii tăi? Oare câți dintre noi trăim cu această vinovăție tăcută?