„Nu ești mamă dacă nu gătești!” – Povestea mea despre lupta dintre familie și visurile proprii

„Nu ești mamă dacă nu gătești!”, mi-a strigat Radu într-o seară, trântind ușa bucătăriei de perete. Am rămas cu mâna pe cratița cu ciorbă, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Fetița noastră, Ana, s-a ascuns după canapea, speriată de tonul ridicat. În acea clipă, am știut că viața mea nu mai poate continua așa.

Totul a început cu un vis simplu: să devin arhitect. Am crescut în Ploiești, într-un apartament mic, unde mama lucra la fabrica de textile și tata era șofer pe autobuz. Ei mi-au spus mereu: „Irina, să înveți bine, să ajungi cineva!” Am intrat la facultate la București, am tras din greu și am terminat cu bursă. Acolo l-am cunoscut pe Radu, student la Politehnică. Ne-am îndrăgostit repede, ne-am mutat împreună și, după doi ani, am făcut nunta la Câmpina, cu lăutari și sarmale.

La început, totul părea perfect. Radu era atent, mă susținea să-mi găsesc un job bun. Dar după ce s-a născut Ana, totul s-a schimbat. „Acum ești mamă, Irina! Copilul are nevoie de tine!”, îmi repeta el mereu. Am stat acasă doi ani, dar simțeam cum mă sting pe dinăuntru. Priveam pe geam la tramvaiele care treceau și mă întrebam dacă nu cumva viața mea se scurge pe lângă mine.

Într-o zi, am primit un telefon de la o fostă colegă: „Irina, avem nevoie de tine la birou! E un proiect mare, ai putea lucra part-time.” Am simțit cum inima îmi sare din piept. Când i-am spus lui Radu, s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut să vândă casa: „Și cine are grijă de Ana? Cine gătește? Cine spală?”

Am acceptat totuși jobul. Primele zile au fost ca o gură de aer proaspăt. Mă simțeam din nou vie printre planșe și discuții despre proiecte. Dar acasă mă așteptau reproșurile: „Iar ai întârziat! Ana a plâns după tine! Ce fel de mamă ești?”

Mama mea încerca să mă încurajeze: „Lasă-l, fată! Femeia trebuie să fie și ea om, nu doar slujnică.” Dar tata era de partea lui Radu: „Bărbatul aduce banii, femeia ține casa.”

Într-o seară, după ce Ana adormise plângând că nu am stat cu ea la culcare, Radu mi-a spus răspicat: „Alege! Ori familia, ori cariera!” Am simțit că mă sufoc. M-am dus la baie și am plâns până mi-au amorțit obrajii.

A doua zi am mers la birou cu ochii umflați. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte: „Irina, nu ești singura. Și eu am trecut prin asta. Dar dacă renunți la tine acum, n-o să te mai regăsești niciodată.”

Au urmat luni de certuri și tăceri apăsătoare. Radu s-a închis în el, vorbea doar despre facturi și problemele lui de la serviciu. Ana devenea tot mai retrasă. Într-o zi am găsit-o desenând o casă cu trei camere separate: una pentru ea, una pentru mine și una pentru Radu.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga m-a întrebat: „Ce vrei tu cu adevărat?” Nu știam să răspund. Îmi doream să fiu o mamă bună, dar și să nu-mi pierd identitatea.

Într-o duminică dimineață, când toți dormeau încă, am ieșit pe balcon cu o cafea fierbinte și m-am uitat la blocurile cenușii din jur. Mi-am dat seama că nu pot trăi viața altora. Am decis să vorbesc deschis cu Radu.

„Radu”, i-am spus seara aceea, „nu pot fi doar mamă și soție. Am nevoie să lucrez, să creez ceva al meu. Dacă nu poți accepta asta… nu știu dacă mai putem merge împreună.”

A urmat o tăcere lungă. Apoi el a izbucnit: „Eu muncesc ca un câine și tu vrei să mă lași singur? Pentru ce? Pentru niște planșe?”

„Nu e vorba doar de planșe”, i-am răspuns tremurând. „E vorba despre cine sunt eu.”

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi doi. După câteva luni de încercări și discuții fără rezultat, am decis să ne separăm. Nu a fost ușor – părinții mei au fost șocați, rudele au început să șușotească pe la colțuri.

Ana a suferit cel mai mult. Încercam să îi explic că nu e vina ei, că uneori oamenii mari nu se mai pot înțelege. Mergeam împreună în parc și îi povesteam despre visele mele din copilărie.

Viața de mamă singură nu e ușoară în România. Salariul abia îmi ajungea pentru chirie și grădiniță. Seara adormeam frântă de oboseală, dar cu sufletul împăcat că nu m-am pierdut pe drum.

Au trecut doi ani de atunci. Ana a crescut – e veselă și curioasă ca mine când eram mică. Eu am avansat la birou și coordonez acum proiecte importante. Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău alegând drumul ăsta.

Dar când o văd pe Ana desenând case colorate și spunându-mi: „Mami, vreau să fiu arhitect ca tine!”, știu că am ales cu inima.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași luptă? Oare cât timp vom mai fi judecate pentru că vrem să fim mai mult decât mame sau soții? Voi ce ați fi ales în locul meu?