„Nu ești pregătită să fii mamă, dă copilul spre adopție!” – povestea care mi-a sfâșiat familia

— Natalia, nu te supăra, dar trebuie să-ți spun adevărul. Nu ești pregătită să fii mamă. Dă copilul spre adopție, e mai bine pentru toți.

Cuvintele lui Vlad, fratele meu mai mare, au căzut ca un trăsnet peste liniștea din bucătăria noastră mică din Ploiești. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Mama, așezată la masă, privea în gol, evitând să mă susțină sau să-l contrazică pe Vlad. Tata lipsea, ca de obicei, la serviciu sau poate doar fugind de problemele noastre.

Aveam douăzeci și trei de ani și eram însărcinată în luna a șaptea. Tatăl copilului, Radu, mă părăsise când a aflat vestea. Nu aveam un serviciu stabil, doar câteva ore de menaj la o vecină bătrână și promisiunea vagă a unei slujbe la supermarket după naștere. Dar nu eram singură. Aveam un vis: să-mi cresc fetița cu dragoste, chiar dacă lumea întreagă părea să creadă că nu voi reuși.

— Vlad, cum poți să spui asta? E copilul meu! am izbucnit, vocea tremurândă.

— Natalia, gândește-te puțin! Nu ai bani, nu ai casă a ta, nu ai nici măcar sprijinul lui Radu. Ce viitor îi oferi? Să trăiască din mila altora? Să vadă cum te chinui?

Mama a oftat adânc și a murmurât:

— Poate Vlad are dreptate… Nu vreau să suferiți nici tu, nici copilul.

M-am ridicat brusc de la masă și am fugit în camera mea, trântind ușa. M-am prăbușit pe pat și am plâns până m-au durut ochii. În minte îmi răsunau vorbele lor: „Nu ești pregătită… Dă copilul spre adopție…”

În zilele care au urmat, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Mama încerca să mă evite, iar Vlad venea tot mai des cu argumente noi: „Gândește-te la viitorul ei! O familie bogată i-ar oferi tot ce tu nu poți!”

Într-o seară, după ce am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu o mătușă despre „problema Nataliei”, am simțit că nu mai pot respira. Am ieșit în curte și am privit cerul plin de nori grei. Mi-am pus mâna pe burtă și am șoptit:

— Nu te voi lăsa niciodată. Orice ar fi.

A doua zi dimineață, am decis să plec de acasă. Am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am bătut la ușa vecinei mele, tanti Ileana.

— Draga mea, vino la mine cât ai nevoie. Știu cât de greu e să fii singură, mi-a spus ea cu blândețe.

Am locuit la tanti Ileana aproape două luni. În fiecare zi mergeam la interviuri pentru un post de vânzătoare sau casieră, dar nimeni nu voia o femeie însărcinată aproape de termen. Între timp, mama îmi trimitea mesaje scurte: „Te rog să te gândești bine”, „Nu vrei să vii acasă?”, dar niciodată nu spunea „Te iubesc” sau „Sunt alături de tine”.

Când a venit momentul nașterii, tanti Ileana m-a dus la spital cu mașina ei veche Dacia 1310. Am născut o fetiță sănătoasă, pe care am numit-o Ana-Maria. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că lumea întreagă s-a oprit în loc. Era a mea. Era tot ce aveam mai scump.

La câteva zile după externare, Vlad a venit la mine la tanti Ileana acasă.

— Natalia, te rog… Încă mai poți lua o decizie bună pentru ea. Nu e prea târziu.

— Vlad, uită-te la mine! Sunt mama ei! Nu o voi da nimănui!

— Nu vreau să-ți stric viața, dar nici nu vreau să văd cum vă chinuiți amândouă…

— Poate că nu ai încredere în mine acum, dar Ana-Maria va avea tot ce-i trebuie: dragoste și grijă. Poate nu va avea haine scumpe sau jucării sofisticate, dar va avea o mamă care nu renunță la ea!

Vlad a plecat fără să mai spună nimic. În seara aceea am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau de furie și hotărâre.

Au trecut luni grele. Am găsit în sfârșit un post de vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Tanti Ileana avea grijă de Ana-Maria cât eram la muncă. Mama venea uneori pe furiș să-mi lase pachete cu mâncare sau scutece la ușă, dar nu avea curajul să mă privească în ochi.

Într-o zi, după aproape un an de la naștere, Vlad a venit din nou la mine.

— Natalia… Am greșit. Te-am judecat prea aspru. Am văzut cât te-ai luptat pentru Ana-Maria și cât o iubești.

L-am privit lung și am simțit cum o parte din povara mea se ridică.

— Nu vreau decât să fiți fericite. Dacă ai nevoie de ajutor… sunt aici.

A fost nevoie de mult timp ca rănile să se vindece între noi. Mama încă se teme să vorbească deschis despre acea perioadă. Tata nici acum nu știe tot adevărul.

Dar Ana-Maria crește frumos și zâmbește mereu când mă vede. Și știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi judecăm fără să știm ce e în sufletul celuilalt? Oare putem ierta cu adevărat atunci când cei dragi ne rănesc cel mai tare?