„Nu mă lovi, te rog…” – Povestea care mi-a sfâșiat familia și sufletul în două

— Nu mă lovi, te rog… vocea mamei mele tremura, iar eu, ascunsă după ușa bucătăriei, simțeam cum inima mi se rupe în mii de bucăți. Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin ferestrele vechi ale apartamentului nostru din Ploiești, dar ceea ce mă îngheța cu adevărat era priveliștea din fața ochilor: tata, cu pumnii strânși și fața roșie de furie, mama plângând, iar eu, Mara, incapabilă să fac ceva.

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot să trăiesc așa! a strigat mama, încercând să-și acopere fața cu mâinile. Tata a izbucnit:

— Ți-am spus să nu te mai bagi peste mine! Cine aduce banii în casă? Cine muncește de dimineața până seara?

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Aveam doar 16 ani, dar deja știam prea bine ce înseamnă frica. Frica de zgomotul cheii în ușă când tata venea acasă nervos, frica de tăcerea apăsătoare care urma după fiecare ceartă. În acea seară, ceva s-a rupt definitiv între noi.

A doua zi la școală, colega mea, Ioana, m-a întrebat de ce am ochii umflați. Am mințit-o că am stat prea mult la calculator. Nu puteam să-i spun adevărul. Cine ar fi crezut că familia noastră „normală” ascunde atâta durere?

Seara următoare, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Mara, trebuie să-ți spun ceva…

Am simțit un nod în gât.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot să stau cu tatăl tău. M-am gândit mult… Poate că ar trebui să plecăm.

— Unde să plecăm? Am întrebat speriată.

— La bunica ta, la țară. Măcar o vreme…

Nu voiam să plec. Îmi era teamă de necunoscut, dar și mai tare mă speria gândul că totul va rămâne la fel. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am auzit-o pe mama plângând în baie. Tata sforăia în sufragerie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi dimineață, mama a început să-și strângă lucrurile. Tata a venit peste noi în cameră.

— Ce faci? Unde pleci?

— Nu mai pot, Sorine. Nu mai pot să trăiesc cu frică.

Tata a început să țipe. Eu am ieșit pe hol și am sunat-o pe mătușa mea, Lidia.

— Te rog, vino repede! Tata iar face scandal!

Lidia a venit într-un sfert de oră. A intrat val-vârtej în apartament și l-a înfruntat pe tata:

— Sorine, dacă nu încetezi acum, chem poliția!

Tata s-a oprit brusc. Pentru prima dată l-am văzut speriat. Mama și-a luat geanta și m-a tras de mână:

— Hai, Mara! Acum!

Am ieșit pe ușă cu inima cât un purice. Pe scări am auzit-o pe mama șoptind:

— Iartă-mă că te-am târât în asta…

La bunica la țară ne-a primit cu brațele deschise. Dar liniștea nu a venit odată cu mutarea. Mama plângea nopți întregi, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot ce se întâmplase. Bunica încerca să ne aline:

— Las’ că trece, mamă… O să fie bine.

Dar nu era bine. Tata suna zilnic, uneori plângând, alteori amenințând:

— Veniți acasă! O să vă pară rău!

Mama nu răspundea la telefon. Eu citeam mesajele lui și simțeam cum ura și dorul se amestecau în sufletul meu.

După două luni la țară, mama a decis să divorțeze. A fost un proces lung și dureros. Tata a încercat să ne convingă să ne întoarcem:

— Mara, tu chiar nu vrei să-ți vezi tatăl? Eu sunt tot tatăl tău!

Nu știam ce să-i răspund. Îl iubeam pe tata, dar îl uram pentru tot ce ne făcuse. La tribunal am fost chemată să spun cu cine vreau să rămân.

— Vreau să stau cu mama… am spus cu voce stinsă.

Tata a izbucnit în plâns. Pentru prima dată l-am văzut slab, mic, neajutorat.

După divorț, viața noastră s-a schimbat radical. Mama s-a angajat la magazinul din sat, eu am început liceul la oraș și făceam naveta zilnic cu microbuzul. Eram obosite mereu, dar măcar nu mai trăiam cu frică.

Într-o zi, la liceu, profesoara de română ne-a dat ca temă să scriem despre „cea mai grea alegere din viața ta”. Am scris despre divorțul părinților mei și despre cum violența poate distruge o familie. Când am citit eseul în fața clasei, colegii au rămas tăcuți. După oră, Ioana m-a îmbrățișat:

— N-am știut niciodată prin ce treci… Ești foarte curajoasă!

Dar eu nu mă simțeam curajoasă. Mă simțeam doar obosită și tristă.

Anii au trecut. Tata a încercat să se apropie de mine din nou. Mi-a trimis scrisori de ziua mea:

„Mara, îmi pare rău pentru tot ce am făcut. Poate într-o zi mă vei ierta.”

Nu i-am răspuns niciodată. Poate că într-o zi o voi face… Poate că într-o zi voi putea ierta.

Acum sunt studentă la psihologie și încerc să-i ajut pe alții care trec prin ce am trecut eu. Dar uneori mă întreb: oare chiar putem ierta atunci când cineva ne calcă sufletul în picioare? Sau rănile astea rămân pentru totdeauna?