„Nu mai am loc printre rafturi”: Povestea mea despre lupta cu supermarketul modern

— Doamnă, vă rog, dați-vă puțin la o parte, nu vedeți că blocați drumul?
Vocea tânărului din spatele meu a tăiat aerul ca un cuțit. M-am întors încet, sprijinindu-mă de căruciorul meu vechi, cu roți scârțâitoare, și am încercat să-i fac loc. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Era ora prânzului într-un supermarket din cartierul nostru din Ploiești, și eu, Maria Dumitrescu, 74 de ani, mă simțeam mai mică decât oricând.

Nu era prima dată când mă simțeam stingheră printre rafturile înalte, dar astăzi totul părea mai greu. Lista de cumpărături scrisă cu litere mari de fiica mea, Irina, tremura în mâna mea. „Laptele tău fără lactoză, pâine integrală, mere verzi pentru nepoată-ta, Ana.” Am oftat. De când soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum trei ani, supermarketul a devenit locul unde mă simt cel mai singură și totodată cel mai expusă.

Am încercat să ajung la raftul cu lactate. O doamnă grăbită mi-a împins coșul peste picior. „Scuzați-mă”, a spus fără să se uite la mine. Am zâmbit forțat și am tras aer adânc în piept. În jurul meu, lumea se mișca rapid, oamenii vorbeau la telefon sau se certau cu copiii. Eu eram doar o piedică în calea lor.

— Mamă, de ce nu comanzi online? m-a întrebat Irina de atâtea ori. Dar eu nu știu să folosesc calculatorul. Și oricum, nu vreau să devin o povară pentru nimeni. Vreau să simt că încă pot să-mi port singură de grijă.

Am ajuns cu greu la raftul cu mere. Erau sus, prea sus pentru mâinile mele slabe. Am privit în jur după ajutor. Un băiat cu uniforma magazinului trecea pe lângă mine.

— Tinere, mă ajuți te rog cu niște mere?

S-a uitat la mine scurt și a ridicat din umeri.

— Nu e sectorul meu, doamnă. Întrebați pe cineva de la fructe.

M-am simțit ca un copil certat. Am rămas acolo câteva minute, până când o femeie mai tânără m-a văzut și mi-a întins două mere.

— Să fiți sănătoasă, mamaie!

Am zâmbit recunoscătoare și am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Nu voiam să plâng în public. Nu voiam să par slabă.

La casa de marcat era coadă mare. Oamenii se înghesuiau, fiecare cu graba lui. O doamnă în vârstă din fața mea a scăpat niște bani pe jos și nimeni nu s-a aplecat să o ajute. Am făcut eu un pas înainte și i-am ridicat bancnotele tremurânde.

— Mulțumesc, draga mea! mi-a spus ea cu voce stinsă.

Mi-am dat seama că nu sunt singura care se simte pierdută aici. Poate toți bătrânii trec prin asta și nimeni nu vorbește despre cât de greu e să rămâi demn când lumea te ignoră.

Când am ajuns acasă, am lăsat sacoșele pe masă și m-am prăbușit pe scaun. Irina a venit după câteva ore.

— Mamă, iar ai stat prea mult! De ce nu mă lași să te ajut?

— Pentru că vreau să simt că încă pot! am izbucnit eu printre lacrimi.

Ea s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.

— Știu că e greu… Dar nu trebuie să treci singură prin toate astea.

Mi-am dat seama atunci că lupta mea nu e doar cu rafturile prea înalte sau cu oamenii grăbiți. E cu sentimentul că nu mai aparțin acestei lumi care merge prea repede pentru mine. Cândva eram profesoară de limba română și elevii mă ascultau cu respect. Acum abia dacă mă vede cineva printre rafturi.

M-am gândit mult la ziua aceea. Poate supermarketurile ar trebui să aibă rafturi mai joase sau personal care să ajute bătrânii. Poate oamenii ar trebui să fie mai atenți unii cu alții. Sau poate noi, cei trecuți de o anumită vârstă, ar trebui să avem curajul să cerem ajutor fără rușine.

Mă întreb: oare cât de greu ar fi ca lumea să încetinească puțin pentru cei care nu mai pot ține pasul? Voi cum vedeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de experiență sau ați ajutat pe cineva care părea pierdut printre rafturi?