„Nu mai pot, Vlad! Nu sunt menajera ta!” – Povestea mea despre lupta pentru egalitate în familie

— Nu mai pot, Vlad! Nu sunt menajera ta! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să adun jucăriile împrăștiate prin sufragerie. Maria plângea în camera ei, iar Radu, cel mic, tocmai răsturnase un pahar cu lapte pe covor. Vlad stătea pe canapea, cu ochii în telefon, de parcă nu ar fi auzit nimic din haosul care mă sufoca.

— Ce-ai pățit iar? a mormăit el, fără să-și ridice privirea.

— Ce-am pățit? Vlad, tu chiar nu vezi ce se întâmplă în jurul tău? Eu alerg de colo-colo, copiii plâng, casa arată ca după război și tu… tu stai pe telefon!

Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Nu voiam să plâng, dar lacrimile mi-au țâșnit fără să le pot opri. M-am așezat pe podea, lângă jucăriile colorate, și am început să le strâng mecanic. În mintea mea se derulau toate serile în care am sperat că Vlad va veni lângă mine și va spune: „Hai să facem împreună curat.” Dar nu s-a întâmplat niciodată.

Lucrez ca educatoare la o grădiniță din cartier. Îmi iubesc meseria, dar mă consumă. Seara ajung acasă epuizată, iar acasă mă așteaptă un alt „job”: gătit, spălat, făcut teme cu Maria, schimbat scutece la Radu. Vlad lucrează la o firmă de IT și spune mereu că e stresat și obosit. Dar eu? Eu nu am voie să fiu obosită?

În primele luni după ce s-a născut Maria, am crezut că e normal ca eu să mă ocup de tot. Așa făcuse și mama mea. Tata venea de la serviciu și se așeza la masă, iar mama alerga între bucătărie și copii. Dar suntem în 2024! Amândoi muncim! De ce trebuie să fie totul pe umerii mei?

Am încercat să vorbesc cu Vlad de nenumărate ori. La început, o făceam calm:

— Vlad, te rog frumos, poți să mă ajuți cu vasele?

— Lasă că le spăl mai târziu.

Dar „mai târziu” nu venea niciodată. Sau:

— Poți să-l schimbi pe Radu?

— Nu știu cum se face, tu te pricepi mai bine.

Am început să simt că nu mai sunt soție sau mamă, ci o femeie invizibilă care trebuie să rezolve totul fără să ceară nimic. Prietenele mele îmi spun că exagerez, că așa sunt bărbații români, că trebuie să-i iau cu binișorul. Dar cât să mai rabd?

Într-o zi de sâmbătă, când Vlad a plecat la pescuit cu prietenii lui, iar eu am rămas acasă cu copiii bolnavi și febrili, am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot! Simt că mă sufoc!

— Of, draga mea… Știu cum e. Dar bărbații nu se schimbă. Trebuie să fii tare pentru copii.

Am închis telefonul și am plâns în baie ca un copil pedepsit. De ce trebuie să fiu eu cea tare? De ce nu putem fi amândoi?

Seara aceea cu jucăriile împrăștiate a fost punctul culminant. Vlad m-a privit pentru prima dată altfel. Poate pentru că am izbucnit atât de tare încât nici el nu a mai putut ignora realitatea.

— Bine, hai că te ajut acum… Ce vrei să fac?

— Nu vreau „acum”. Vreau să fim o echipă! Vreau să simt că suntem împreună în viața asta! Nu doar când e frumos sau ușor!

A tăcut. S-a ridicat încet și a început să adune hainele copiilor. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Dar a doua zi tot eu am făcut micul dejun. Tot eu am dus gunoiul. Tot eu am spălat vasele. Vlad a zis că are „de lucru” la calculator.

M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva. Poate cer prea mult? Poate ar trebui să fiu recunoscătoare că Vlad nu bea sau nu mă bate, cum pățesc alte femei? Dar nu pot accepta ideea asta. Nu vreau ca fetița mea să creadă că rolul unei femei este să se sacrifice mereu pentru ceilalți.

La grădiniță văd zilnic copii care repetă modelele părinților lor. Fetițele care își ceartă colegii băieți că nu strâng jucăriile după ce se joacă. Băieții care spun: „Las-o pe mama să facă.” Și mă doare sufletul.

Într-o duminică dimineață, Maria m-a întrebat:

— Mami, de ce doar tu faci curat?

Am rămas fără cuvinte. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că tati „nu știe” sau „nu vrea”? Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Pentru că uneori oamenii uită că trebuie să se ajute unii pe alții.

M-am hotărât atunci să nu mai tac. Am început să-i spun lui Vlad de fiecare dată când simt că nu mai pot. Uneori mă ascultă, alteori oftează sau se enervează. Dar nu mai las lucrurile nespuse.

Știu că nu sunt singura femeie din România care trece prin asta. Știu că multe dintre noi ne simțim invizibile și obosite. Dar dacă noi nu spunem nimic, dacă acceptăm mereu tăcerea și resemnarea, nimic nu se va schimba.

Poate într-o zi Vlad va înțelege cu adevărat cât de mult contează fiecare gest mic de ajutor. Poate într-o zi copiii mei vor vedea acasă un model de parteneriat adevărat.

Oare câte dintre noi mai tragem singure la aceeași barcă și până când vom mai accepta ca „așa e la noi”? Ce-ar fi dacă am avea curajul să cerem egalitate și respect chiar și atunci când pare imposibil?