Nu mai recunosc omul de lângă mine: Povestea destrămării unei familii românești

— Nu așa se face, Ivana! Ai pus prea multă sare în ciorbă, iar copiii nu trebuie să mănânce atât de sărat! vocea doamnei Anica răsună din bucătărie, tăind liniștea serii ca un cuțit. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar privirea lui Dănuț, fixată în ecranul telefonului, mă face să simt că nu mai exist. Luca și Larisa se joacă pe covor, fără să știe că lumea lor se clatină încet, cu fiecare reproș nerostit și fiecare privire rece dintre noi.

Așa începe fiecare seară de când mama lui Dănuț s-a mutat la noi „temporar”, după ce a rămas văduvă. Inițial am acceptat, din milă și din dorința de a fi o noră bună. Dar „temporarul” s-a transformat în luni, apoi în ani. Încet-încet, casa noastră a devenit a ei. Mesele au început să fie judecate, hainele copiilor criticate, iar orice decizie legată de familie trebuia trecută prin filtrul doamnei Anica.

Dănuț nu mai era bărbatul blând și atent pe care îl cunoscusem la facultate. Îl vedeam tot mai des absent, iritat, cu ochii pierduți în telefon sau la televizor. Îl întrebam uneori:
— Ce ai? Ce se întâmplă cu noi?
Dar răspunsul era mereu același:
— Lasă-mă, Ivana! Nu vezi că sunt obosit? Toată ziua la muncă și acasă numai gălăgie și nemulțumiri!

Nu știu când am început să ne certăm pentru orice: pentru cine duce gunoiul, pentru cine spală vasele, pentru cine stă cu copiii când unul dintre ei e răcit. Doamna Anica intervenea mereu:
— Pe vremea mea, bărbatul nu făcea treabă în casă! Ivana, tu ar trebui să te ocupi de toate!

Mă simțeam prinsă într-o capcană. Prietenele mele mă întrebau la telefon:
— Ivana, tu mai ești fericită?
Nu știam ce să răspund. Îmi iubeam copiii nespus, dar nu mai recunoșteam omul de lângă mine. Dănuț nu mă mai atingea decât din greșeală. Seara adormeam spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

Într-o zi de sâmbătă, după o ceartă aprinsă despre cine merge cu Larisa la doctor, am izbucnit:
— Dănuț, nu mai pot! Simt că nu mai suntem o familie! Mama ta decide totul aici! Tu nu mă mai asculți deloc!
El a ridicat din umeri:
— Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta! Eu nu pot să-mi las mama singură!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am gândit la toate promisiunile pe care ni le făcusem la nuntă: „La bine și la greu”. Dar nimeni nu ne-a spus cât de greu poate fi când între tine și omul iubit se ridică un zid de tăceri și resentimente.

În următoarele săptămâni am încercat să vorbesc cu el. I-am propus să mergem la consiliere de cuplu.
— Nu sunt nebun! Ce să caut eu la psiholog? Problemele noastre sunt din cauza ta și a pretențiilor tale!

Am început să mă simt tot mai singură. Seara mă uitam la Luca și Larisa cum dormeau liniștiți și mă întrebam dacă merită să rămân doar pentru ei. Dar unde să mă duc? Salariul meu de educatoare abia ne ajuta să supraviețuim împreună. Mama mea locuia într-un apartament mic din Buzău și abia se descurca cu pensia.

Într-o zi, Larisa a venit acasă plângând:
— Mami, bunica a zis că dacă nu ascult de ea o să vină bau-bau!
Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am încercat să vorbesc cu doamna Anica:
— Vă rog frumos să nu mai speriați copiii!
Ea mi-a răspuns rece:
— Dacă ai fi o mamă bună, n-ar trebui să intervin eu!

Am început să caut soluții: am vorbit cu directoarea grădiniței despre un post suplimentar, am întrebat o prietenă dacă are o garsonieră liberă. Dar totul părea imposibil.

Într-o noapte, l-am auzit pe Dănuț vorbind la telefon în șoaptă:
— Nu mai suport nici eu… Da, știu că mama exagerează… Dar ce pot să fac?
M-am apropiat încet și l-am întrebat:
— Cu cine vorbești?
S-a uitat la mine ca un copil prins cu mâța-n sac:
— Cu Sorin… de la muncă.
Nu l-am crezut. În ochii lui am văzut frica și rușinea.

A doua zi am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Dacă ai nevoie de o pauză, vino la mine câteva zile.” Era de la o femeie: Mirela. Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

L-am confruntat:
— Cine e Mirela?
A tăcut mult timp, apoi a spus:
— O colegă… doar atât.
Dar știam că nu e doar atât. Am simțit că tot ce am construit împreună se destramă sub ochii mei.

Au urmat zile grele: certuri, tăceri apăsătoare, priviri reci. Copiii au început să întrebe:
— Mami, de ce plângi?
Nu știam ce să le spun.

Într-o duminică dimineață am strâns curajul și i-am spus lui Dănuț:
— Eu plec. Nu mai pot trăi așa. Copiii vin cu mine.
El a izbucnit:
— Și eu ce fac cu mama? Cum rămâne cu familia noastră?
Am răspuns printre lacrimi:
— Familia noastră s-a pierdut demult…

Am plecat la mama mea cu copiii și două valize. Nu știu ce va urma. Poate voi găsi puterea să o iau de la capăt. Poate Dănuț va realiza ce a pierdut. Sau poate nu.

Uneori mă întreb: unde dispare dragostea când doi oameni încetează să mai lupte unul pentru celălalt? Și cât de mult ar trebui să îndurăm pentru a salva ceva ce pare deja pierdut?