„Nu, mama ta nu se mută la noi!” – Lupta unei soții pentru propriul cămin și demnitate

— Nu, mama ta nu se mută la noi! am spus, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă, în mijlocul bucătăriei noastre mici, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Rareș s-a oprit din mestecat, privindu-mă de parcă nu mă mai recunoștea. Ochii lui, de obicei blânzi, s-au îngustat, iar liniștea care s-a așternut între noi a fost mai grea decât orice ceartă de până atunci.

— Nu înțeleg de ce ești așa de încăpățânată, a spus el, încercând să-și păstreze calmul. E mama mea, are nevoie de ajutor. Nu putem să o lăsăm singură la țară, după ce tata a murit.

Am simțit cum mi se strânge inima. Știam că Rareș suferă, că pierderea tatălui lui l-a zdruncinat, dar gândul că mama lui, doamna Viorica, ar putea să ne invadeze spațiul, să ne judece fiecare gest, să-și bage nasul în viața noastră, mă făcea să mă simt sufocată. Am încercat să-i explic, cu voce joasă:

— Rareș, nu pot. Nu pot să trăiesc cu ea sub același acoperiș. Știi cum e, știi cât de greu mi-a fost și înainte, când venea doar în vizită. Îmi critică mâncarea, felul în care cresc copiii, totul. Nu mai pot.

El a oftat, s-a ridicat de la masă și a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură, cu mâinile strânse pe cana de cafea, simțind că mă prăbușesc. În minte mi se derulau toate momentele în care am încercat să fiu pe placul soacrei mele: când am gătit sarmale după rețeta ei și tot nu a fost bine, când am spălat geamurile și mi-a spus că nu le-am șters cum trebuie, când i-am lăsat copiii în grijă și i-a învățat să mă contrazică. Mă simțeam invizibilă în propria casă, iar acum, perspectiva de a o avea zi de zi lângă mine mă îngrozea.

Seara, Rareș a venit târziu acasă. Copiii dormeau deja, iar eu stăteam pe canapea, cu televizorul pornit pe mut. S-a așezat lângă mine, dar nu m-a privit.

— Am vorbit cu mama. E supărată. Zice că nu mă aștepta la așa ceva de la tine. Că nu ai inimă.

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat și am început să plimb prin cameră, încercând să-mi adun gândurile.

— Rareș, nu e vorba că nu am inimă. Dar și eu am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea. Nu vreau să trăiesc mereu cu frica de a fi judecată. Nu vreau să devin o străină în propria casă.

A tăcut. Știam că nu va renunța ușor. În zilele următoare, Rareș a fost tot mai distant. Îl vedeam cum vorbește la telefon cu mama lui, cum se închide în birou și iese cu ochii roșii. Copiii au început să simtă tensiunea. Maria, fetița noastră de opt ani, m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce ești tristă? Tata nu te mai iubește?

Am simțit cum mă cuprinde panica. Ce să-i spun unui copil? Că părinții ei nu se mai înțeleg din cauza unei bunici care vrea să se mute la oraș?

— Nu, iubita mea, tata mă iubește. Doar că uneori, oamenii mari se ceartă pentru lucruri importante. Dar o să fie bine, promit.

Într-o duminică, Rareș a venit acasă cu mama lui. Fără să mă anunțe. Doamna Viorica a intrat ca la ea acasă, cu două sacoșe pline de borcane și haine. S-a uitat la mine cu un zâmbet strâmb.

— Am venit să vă ajut, că văd că nu vă descurcați singuri, a spus, lăsând sacoșele pe hol.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Rareș a evitat să mă privească. Copiii au sărit în brațele bunicii, fericiți de dulciurile primite. Eu am rămas în prag, neștiind dacă să plâng sau să țip.

Seara, după ce copiii au adormit, am avut o discuție aprinsă. Rareș încerca să mă convingă că e doar temporar, că mama lui are nevoie de noi. Eu simțeam că mă sufoc, că nu mai am aer.

— Rareș, dacă nu mă asculți, dacă nu înțelegi că și eu contez, nu știu cât mai pot să rezist. Nu vreau să alegi între mine și mama ta, dar nici nu pot să fiu mereu pe locul doi.

El a tăcut. Doamna Viorica a rămas la noi. Zilele au devenit un șir nesfârșit de reproșuri, de priviri tăioase, de uși trântite. Mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă. Într-o seară, după ce am plâns în baie, am decis că nu mai pot continua așa. Am luat copiii și am plecat la mama mea, la Bacău, pentru câteva zile. Rareș m-a sunat, disperat, cerându-mi să mă întorc. I-am spus că am nevoie de timp să mă gândesc.

La mama, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira. Am povestit totul, iar ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Draga mea, nu ești egoistă. Ești om. Și ai dreptul la liniștea ta. Dacă Rareș nu înțelege asta, atunci poate că nu te merită.

Cuvintele ei m-au durut, dar m-au și eliberat. După câteva zile, Rareș a venit la Bacău. Era obosit, cu cearcăne adânci.

— Îmi pare rău, a spus, cu voce stinsă. Am greșit. Am pus-o pe mama înaintea ta. Dar nu știu cum să fac să fie bine pentru toți.

L-am privit în ochi și i-am spus, pentru prima dată fără teamă:

— Nu poți să-i mulțumești pe toți. Dar dacă nu mă respecți pe mine, dacă nu ne respectăm unul pe altul, atunci nu mai avem nimic.

Am decis împreună că doamna Viorica va rămâne la țară, dar o vom ajuta mai des, cu vizite și bani. Rareș a început să mă asculte mai mult, să mă întrebe ce simt, ce vreau. Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte, dar am simțit că, pentru prima dată, am fost văzută cu adevărat.

Mă întreb și acum: am fost egoistă sau, în sfârșit, am avut curajul să mă apăr pe mine însămi? Câte dintre noi nu ne pierdem vocea, încercând să fim pe placul tuturor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?