Nu mi-am imaginat niciodată că fiul meu se va schimba atât de mult: nora mea mă tratează ca pe o străină

— Mariana, nu cred că e momentul potrivit să vii acum, Irina e obosită și copiii au teme, mi-a spus Vlad la telefon, cu vocea aceea rece pe care nu o recunoșteam.

Am rămas cu receptorul în mână, privind peretele din sufrageria mea mică din Ploiești. Era a treia oară în luna aceea când încercam să-i vizitez. De fiecare dată, găseau un motiv să mă țină la distanță. M-am așezat pe canapea, simțind cum mă apasă tăcerea casei. Mi-am amintit de vremurile când Vlad era mic și venea alergând la mine, cu obrajii roșii și ochii plini de lumină.

Acum, după șapte ani de când s-a căsătorit cu Irina, parcă nu mai am niciun loc în viața lui. Când merg la ei, Irina mă întâmpină cu un zâmbet politicos, dar rece. Mă invită să stau în bucătărie, unde miroase mereu a cafea proaspătă și a ceva străin. Copiii, Ana și Radu, mă privesc curioși, dar parcă nu au voie să se apropie prea mult de mine. Odată, când am încercat să-i iau în brațe, Irina a spus pe un ton neutru:

— Să nu-i răcești, Mariana, tocmai au ieșit din baie.

M-am retras jenată, simțind cum mi se strânge inima. Vlad stătea la masă cu telefonul în mână, absent. Nu mai era băiatul meu cald și deschis. Uneori mă întreb dacă nu cumva eu am greșit undeva.

Într-o duminică, am decis să le fac o surpriză. Am gătit plăcinta cu mere pe care Vlad o adora când era copil și am pornit spre apartamentul lor din București. Am sunat la ușă cu emoție. Irina a deschis și m-a privit mirată:

— Nu ne-ai anunțat că vii…

— Am vrut doar să vă văd… am adus plăcinta preferată a lui Vlad.

A oftat ușor și m-a poftit în hol. Vlad a apărut după câteva minute, cu o privire obosită.

— Mamă, trebuia să ne suni înainte… avem planuri azi.

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc de rușine. Am lăsat plăcinta pe masă și am plecat repede, fără să mă uit înapoi. În autobuzul spre casă, am plâns în tăcere. O doamnă în vârstă s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine. I-am zâmbit forțat și am privit pe geam la blocurile cenușii care treceau unul după altul.

Seara aceea am petrecut-o singură, cu televizorul deschis pe un serial vechi. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta când copiii lor cresc și își fac propriile familii. Dar la mine era altceva: simțeam că Irina mă ține la distanță intenționat.

Într-o zi, am prins curaj și i-am spus lui Vlad:

— Vlad, simt că nu mai sunt binevenită la voi… Ce se întâmplă?

A ezitat câteva secunde.

— Mamă, Irina are nevoie de spațiu… E greu cu copiii mici și serviciul… Poate ar trebui să ne vedem mai rar.

— Dar eu sunt bunica lor! Am dreptul să-i văd!

— Nu e vorba de drepturi… E vorba să nu punem presiune pe Irina.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața mea s-a învârtit în jurul lui Vlad. L-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident la combinat. Am muncit două joburi ca să-i ofer tot ce avea nevoie. Acum, când am nevoie de el, mă simt ca un bagaj inutil.

Prietenii mei din bloc mă întreabă mereu de Vlad și de nepoți. Le spun povești frumoase inventate: că mergem împreună în parc, că Ana a luat premiu la școală și Radu a învățat să meargă pe bicicletă. Adevărul e că îi văd doar la câteva luni și atunci totul e formal, ca la o vizită la muzeu.

De Crăciunul trecut am stat singură. Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite! Ne vedem după Revelion.” Am plâns toată noaptea lângă bradul împodobit cu globuri vechi și poze cu Vlad copil.

Într-o zi am întâlnit-o pe doamna Lidia la piață. Și ea trecea prin ceva asemănător cu fiica ei. Am stat la o cafea și ne-am plâns una alteia. Mi-a spus:

— Poate că trebuie să acceptăm că nu mai suntem centrul universului lor…

Dar eu nu pot accepta asta. Nu pot accepta că dragostea mea pentru Vlad nu mai contează.

Într-o seară, am primit un telefon neașteptat de la Ana:

— Bunico, mi-e dor de tine… Pot să vin la tine?

Am simțit cum mi se umple sufletul de bucurie. Dar după câteva minute m-a sunat Irina:

— Mariana, te rog să nu o influențezi pe Ana să stea prea mult la tine. Are teme și activități…

Am simțit din nou acea barieră invizibilă între mine și familia mea.

M-am întrebat adesea: Oare unde am greșit? Oare e vina mea că Vlad s-a schimbat? Sau poate Irina vrea doar să-și protejeze familia? Poate că generațiile noastre nu mai știu să comunice…

În fiecare seară mă rog ca Vlad să-și amintească cine sunt pentru el. Câteodată visez că vine la mine cu Ana și Radu și râdem împreună ca altădată.

Dar dimineața mă trezesc tot singură.

Oare dragostea unei mame mai poate repara ceea ce s-a rupt? Sau trebuie să învăț să trăiesc cu această distanță care doare mai tare decât orice boală?