Nu o să-mi las mama să-mi transforme viața într-un coșmar: cred că pot face față singură tuturor provocărilor

— Nu mai plânge, Ilinca, te rog… te rog… — îi șoptesc fetiței mele, încercând să-i liniștesc sughițurile printre lacrimi. E ora șase dimineața și afară plouă cu găleata. Dincolo de ușa dormitorului, aud pașii mamei, apăsați, hotărâți. Știu ce urmează.

— Nu ți-e rușine? — vocea ei răsună ca un tunet. — Ai vrut să fii femeie independentă, nu? Acum descurcă-te singură!

Îmi strâng fetița la piept și simt cum mi se strânge inima. Mă gândesc la toate nopțile în care am adormit cu ochii în lacrimi, rugându-mă să nu devin ca ea. Dar iată-mă aici, în apartamentul nostru mic din Ploiești, cu o mamă care nu mă iartă pentru că am avut curajul să plec dintr-o căsnicie toxică.

Când eram mică, o vedeam pe mama cum își ascunde vânătăile sub mâneci lungi și zâmbea forțat la mesele de duminică. Tata era mereu nervos, mereu nemulțumit. Îi simțeam furia ca pe o umbră rece în casă. Mama nu spunea niciodată nimic. „Așa e viața de familie”, îmi spunea când o întrebam de ce plânge noaptea. „Trebuie să rabzi.”

Dar eu n-am putut să rabd. Când l-am prins pe Vlad, soțul meu, trimițând mesaje unei alte femei și venind acasă beat, mi-am amintit de ochii mamei: goi, resemnați. Am știut că nu vreau asta pentru mine sau pentru Ilinca. Am făcut bagajele și am plecat.

Mama a venit la mine după două zile. Nu ca să mă ajute, ci ca să mă certe.

— Ce exemplu îi dai copilului? — a spus printre dinți. — Eu am răbdat pentru tine! Tu nu poți?

— Nu vreau să trăiesc ca tine! — i-am răspuns atunci, tremurând toată.

A plecat trântind ușa și de atunci vine doar ca să-mi amintească ce greșită sunt.

Viața de mamă singură nu e ușoară. Mă trezesc înaintea tuturor, pregătesc pachetul pentru grădiniță, alerg la serviciu — lucrez la un birou de traduceri — și încerc să nu mă gândesc la facturile care se adună pe masă. Seara, când Ilinca adoarme, mă uit la tavan și mă întreb dacă am făcut bine.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a tras deoparte.

— Ilinca e mai retrasă în ultima vreme. S-a întâmplat ceva acasă?

Am simțit cum mi se taie respirația. Oare simte și ea toată tensiunea dintre mine și mama? Oare îi lipsesc serile liniștite pe care nu le-am avut niciodată?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Mama a venit iar, fără să anunțe.

— Am auzit că ai întârziat cu plata întreținerii. Vezi? Dacă ai fi rămas cu Vlad, n-ai fi ajuns aici!

— Mai bine singură decât nefericită! — am izbucnit eu.

— Tu nu știi ce-i sacrificiul! Eu am răbdat pentru tine! — a țipat ea.

— Și ce ai câștigat? — am întrebat-o cu voce stinsă.

A tăcut. Pentru prima dată, am văzut-o șovăind.

În acea noapte am visat că sunt iar copil și o văd pe mama plângând în bucătărie. M-am trezit cu inima grea și m-am dus la Ilinca. Dormea liniștită, cu pumnul strâns pe jucăria preferată.

Am decis că trebuie să rup lanțul acesta al durerii. Am început să merg la consiliere psihologică la centrul social din cartier. La început mi-a fost rușine să spun cuiva prin ce trec. Dar acolo am întâlnit alte femei ca mine: Ana, care a fugit cu doi copii de un soț violent; Loredana, care a crescut fără mamă și acum încearcă să fie totul pentru fiica ei.

La una dintre ședințe am povestit despre mama:

— Mă doare că nu mă sprijină… dar parcă nici nu vreau să devin ca ea.

Psiholoaga mi-a spus:

— Poate mama ta nu știe altceva decât sacrificiul tăcut. Poate tu poți învăța altceva pe fiica ta: curajul de a spune „nu”.

Am ieșit din cabinet cu lacrimi în ochi, dar și cu o speranță nouă.

Într-o duminică, am invitat-o pe mama la noi la masă. A venit posomorâtă, dar a acceptat farfuria cu ciorbă.

— Ilinca a desenat ceva pentru tine — i-am spus.

Fetița i-a întins o foaie: trei femei ținându-se de mână sub un curcubeu.

— Cine sunt astea? — a întrebat mama.

— Eu, tu și mami! — a spus Ilinca veselă.

Am văzut cum ochii mamei se umplu de lacrimi. Pentru prima dată a lăsat garda jos.

— Poate n-am știut să fiu altfel… — a șoptit ea.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Mama încă mă judecă uneori, încă îmi spune că „nu-i ușor să fii femeie”. Dar parcă ne apropiem puțin câte puțin. Eu încerc să-i arăt Ilincăi că poate vorbi despre ce simte, că poate cere ajutor fără rușine.

Sunt zile când mă simt copleșită și mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap de umbra sacrificiilor mamei mele. Dar apoi o văd pe Ilinca râzând sau alergând prin parc și știu că merită fiecare pas greu.

Oare câte dintre noi trăim cu frica de a nu repeta greșelile părinților noștri? Oare putem rupe lanțul acesta al durerii sau suntem condamnați să-l ducem mai departe?