Nu sunt doar bunica ta, Ana!

— Mama, nu poți să vii și azi? Te rog, măcar până la ora șase, că am ședință la birou și Vlad nu poate ieși mai devreme!
Vocea Anei răsuna în telefon, încărcată de oboseală și o urmă de iritare. M-am uitat la ceas: era abia 7:30 dimineața. Mă uitam la cana mea de cafea, aburindă, pe masa din bucătărie. În jurul meu, liniștea casei mele proaspăt renovate, după ani în care am amânat totul pentru „când o să am timp”. Acum aveam timp. Dar timpul meu părea deja revendicat.

— Ana, azi chiar voiam să merg la atelierul de pictură… Știi că m-am înscris de două luni și n-am reușit să ajung niciodată.
— Mamă, te rog! Nu e ca și cum ai avea ceva mai important de făcut! Ești la pensie, nu?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Da, eram la pensie. Dar oare asta mă făcea automat bonă cu normă întreagă pentru nepoata mea, Ilinca? O iubesc pe Ilinca mai mult decât orice pe lume, dar simțeam că mă pierd pe mine cu fiecare zi în care renunțam la micile mele bucurii pentru a-i salva pe ceilalți.

Am crescut-o pe Ana singură. Soțul meu, Doru, a murit când ea avea doar 12 ani. Am muncit două joburi, am făcut sacrificii pe care nici nu le-a observat vreodată. Acum, când în sfârșit puteam respira, fiica mea părea să creadă că viața mea se reduce la a-i fi sprijin necondiționat.

În acea zi am cedat din nou. Am ajuns la Ana acasă înainte de opt și am găsit-o pe Ilinca cu ochii lipiți de somn, cu părul ciufulit și pijamaua cu pisici. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: „Buni, azi facem clătite?”

Am zâmbit și i-am promis că da. Dar în timp ce amestecam aluatul, gândurile mele alergau la tablourile neterminate din atelierul de pictură. La excursia cu grupul de pensionari la Sinaia, pe care o anulasem săptămâna trecută tot pentru Ana. La romanul început și uitat pe noptieră.

Seara, când Ana s-a întors acasă, era grăbită și absentă. A mulțumit în fugă și mi-a spus că are nevoie de mine și mâine. Am încercat să-i spun că vreau să merg la atelier, dar m-a întrerupt:

— Mamă, nu te supăra, dar chiar mă bazez pe tine! Toate colegele mele au mamele lor care stau cu copiii… E normal!

Normal? Pentru cine? Pentru femeile care au muncit toată viața și acum trebuie să-și sacrifice bătrânețea pentru a-și crește nepoții? Pentru societatea care nu oferă soluții reale pentru mamele tinere?

În acea noapte n-am dormit. M-am gândit la mama mea, care a murit devreme și nu a apucat să fie bunică. La prietenele mele din bloc, care se plâng mereu că nu mai au timp nici să citească un ziar. La mine însămi: cine eram eu acum?

A doua zi dimineață am sunat-o pe Ana.

— Ana, azi nu pot veni. Am atelierul de pictură și vreau să merg.
A urmat o tăcere lungă.
— Bine… atunci o să mă descurc cumva.

Am simțit vinovăție, dar și o ușurare imensă. La atelier am întâlnit-o pe Mariana, o femeie de vârsta mea care mi-a spus:

— Știi ce greu mi-a fost să-i spun fiicei mele că vreau și eu viața mea? Parcă eram egoistă… Dar dacă nu ne trăim noi bătrânețea, cine o va face?

Am pictat un apus portocaliu peste un câmp de maci. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit vie.

Seara, Ana m-a sunat plângând:
— Mamă, îmi pare rău… Am fost nedreaptă cu tine. Dar mi-e atât de greu! Vlad nu mă ajută deloc cu Ilinca… Parcă totul cade pe umerii mei.

Am tăcut o clipă.
— Știu cum e să simți că totul cade pe tine. Dar trebuie să învățăm amândouă să cerem ajutor și să ne respectăm limitele.

A urmat o discuție lungă despre compromisuri, despre rolurile noastre ca femei într-o societate care ne vrea mereu disponibile pentru ceilalți. Am plâns amândouă.

În săptămânile următoare am stabilit reguli clare: două zile pe săptămână stau cu Ilinca, restul timpului e al meu. Ana a început să vorbească mai des cu Vlad despre împărțirea responsabilităților. Nu e ușor — uneori încă mă simt vinovată când spun „nu”. Dar am învățat că iubirea nu înseamnă sacrificiu total.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” fără să se simtă egoiste? Poate că e timpul să vorbim mai des despre dreptul nostru la fericire.