Nu vreau să-mi trăiesc viața într-un loc de muncă pe care îl urăsc

— Cristina, iar ai uitat să iei pâine! vocea mamei răsună din sufragerie, tăioasă ca o lamă. M-am oprit în pragul bucătăriei, cu sacoșele grele atârnându-mi de mâini. Îmi simțeam umerii apăsați nu doar de cumpărături, ci de toată povara unei zile în care nu făcusem nimic pentru mine.

— N-am uitat, mama, doar că era coadă mare la brutărie și am zis că mă duc mai târziu, am răspuns încercând să-mi ascund oboseala.

Tata nici nu s-a sinchisit să ridice privirea din ziar. Fratele meu, Radu, era deja în camera lui, cu căștile pe urechi. În casa noastră din Ploiești, fiecare trăia în bula lui, iar eu eram lipiciul invizibil care ținea totul laolaltă. Sau cel puțin așa simțeam.

Am început să pun cumpărăturile la locul lor, mișcându-mă mecanic. Mâinile îmi tremurau ușor. Nu știu dacă de la greutate sau de la nervi. De la serviciu venisem direct la supermarket, unde m-am certat cu o casieră pentru că nu mi-a trecut reducerea la detergent. În microbuz, un bărbat mi-a trântit geanta peste picioare și nici măcar nu și-a cerut scuze. Totul părea o luptă continuă.

Jobul meu la firma de contabilitate era un coșmar. Șeful, domnul Dobre, avea mereu ceva de comentat: „Cristina, iar ai greșit coloana!” sau „Cristina, nu te miști destul de repede!” Colegii erau reci, fiecare cu grija lui. Simțeam că mă sufoc într-o cameră fără ferestre.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele și am tras aer adânc pe balcon, l-am sunat pe prietenul meu, Vlad.

— Nu mai pot, Vlad. Simt că mă pierd pe mine în fiecare zi acolo.

— Știu… dar ai încercat să vorbești cu ai tăi? Poate te-ar susține dacă ai vrea să schimbi ceva.

— Nu mă vor înțelege niciodată. Pentru ei contează doar să am un salariu fix și să nu fac valuri.

— Cristina, viața ta e a ta. Nu a lor.

M-am uitat la cerul plumburiu și am simțit cum mi se strânge inima. Avea dreptate Vlad, dar cum să le spun părinților mei că vreau să renunț la singura sursă stabilă de venit? În România, stabilitatea e sfântă. Orice vis e considerat o nebunie dacă nu aduce bani imediat.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat timid:

— M-am gândit… poate aș putea să încerc altceva. Să mă înscriu la cursurile de design grafic despre care v-am tot spus…

Mama a lăsat lingura jos și m-a privit ca pe o străină:

— Cristina, tu nu vezi ce vremuri sunt? Oamenii își pierd joburile peste noapte! Tu ai un loc sigur și vrei să-l arunci pe fereastră pentru niște desene?

Tata a oftat adânc:

— Ascult-o pe maică-ta. Nu te juca cu pâinea ta.

Radu a râs scurt din camera lui:

— Hai măi, las-o să-și trăiască viața!

M-am ridicat de la masă cu ochii în lacrimi. Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Am plâns până m-au durut ochii. De ce trebuie să aleg între liniștea lor și fericirea mea?

Zilele au trecut greu. La serviciu eram tot mai absentă. Domnul Dobre m-a chemat într-o zi în biroul lui:

— Cristina, dacă nu-ți revii, va trebui să găsim pe altcineva. Nu pot ține pe cineva care visează cu ochii deschiși.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine:

— Poate chiar asta ar trebui să fac… Să plec.

A rămas uimit. Nici eu nu-mi venea să cred ce tocmai spusesem. Am ieșit din birou tremurând. În acea seară i-am spus lui Vlad:

— Mi-am dat demisia.

A tăcut câteva secunde, apoi a zis:

— Sunt mândru de tine.

Acasă a fost furtună. Mama a plâns, tata a urlat că sunt iresponsabilă. Radu m-a îmbrățișat și mi-a șoptit la ureche:

— Ești cea mai curajoasă din familie.

Au urmat luni grele: cursuri online noaptea, mici proiecte pentru prieteni ziua, bani puțini și multe îndoieli. Dar pentru prima dată simțeam că respir cu adevărat. Când am primit primul contract serios ca designer grafic pentru o firmă locală, am plâns de bucurie.

Familia încă nu înțelege pe deplin alegerea mea. Dar încet-încet văd că nu mor de foame și că zâmbesc mai des.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Oare când vom avea curajul să ne alegem fericirea înaintea fricii?