Numele care ne desparte: Povestea mea despre identitate și familie

— Vlad, vino aici! vocea mamei răsuna ascuțit din bucătărie, iar eu, cu mașinuța mea roșie în mână, am simțit un nod în stomac. Nu era genul acela de chemare pentru micul dejun. Era ceva grav în tonul ei, ceva ce nu puteam înțelege la cei cinci ani ai mei.

Am intrat încet, cu ochii mari, și am văzut-o pe mama stând la masă, cu telefonul în mână și privirea pierdută. Tata era deja plecat la muncă, iar sora mea, Ioana, se juca în camera ei. M-am așezat pe scaunul din fața ei, încercând să-mi dau seama ce-am făcut greșit.

— Vlad, tu știi că ești special pentru mine, nu? a început ea, evitând să mă privească direct.

Am dat din cap, deși nu eram sigur ce vrea să spună. Mă simțeam mic și confuz.

— M-am gândit… Poate ar trebui să-ți schimbăm numele. Vlad e prea comun. La grădiniță sunt încă doi Vlad. Nu ți-ar plăcea să ai un nume mai deosebit?

Am rămas mut. Cum adică să-mi schimbe numele? Numele meu era tot ce știam despre mine. Era scris pe ghiozdanul meu, pe cărțile de colorat, pe peretele camerei mele. Era al meu.

— Dar… eu sunt Vlad, am șoptit, simțind cum mi se umezeau ochii.

Mama a oftat și a început să-mi explice că pe internet lumea spune că e bine ca un copil să aibă un nume unic, că altfel se pierde în mulțime. Că poate a greșit când mi l-a pus. Că poate ar trebui să fiu Darius sau Rareș sau chiar Dragoș.

— Dar eu nu vreau! am izbucnit. Eu sunt Vlad!

A urmat o tăcere grea. Mama s-a ridicat și a început să plângă încet, cu fața în palme. Am fugit la Ioana și i-am spus totul printre sughițuri. Ea m-a luat în brațe și mi-a promis că nu mă va striga niciodată altfel decât Vlad.

În zilele care au urmat, mama a tot adus vorba despre nume. A întrebat bunicii, mătușile, chiar și educatoarea de la grădiniță. Unii au zis că e o prostie, alții au zis că poate are dreptate. Tata a venit acasă într-o seară și a izbucnit:

— Ce-ai pățit, Mariana? Vrei să-l faci pe copil să creadă că nu e destul de bun? Vlad e un nume frumos! E al nostru!

Mama s-a apărat:

— Nu înțelegi! Toți copiii au nume la fel! Nu vreau să fie unul din mulțime! Vreau să fie special!

— E special pentru că e al nostru, nu pentru că are un nume rar! a răspuns tata cu voce tremurată.

În acea noapte i-am auzit certându-se până târziu. M-am ascuns sub pătură și am plâns în tăcere. Mi-era frică să nu mă trezesc într-o zi cu alt nume, cu altă identitate.

La grădiniță am început să fiu atent la ceilalți Vlad. Unul era mai înalt ca mine, altul avea părul creț. Dar niciunul nu era ca mine. Eu eram Vlad-ul care desena dinozauri pe asfalt și care știa toate versurile de la „Un elefant se legăna”.

Într-o zi, educatoarea m-a întrebat:

— Vlad, tu ai vrea să te cheme altfel?

Am dat din cap hotărât:

— Nu! Eu sunt Vlad!

A zâmbit și mi-a făcut cu ochiul:

— Atunci așa rămâne.

Acasă însă tensiunea creștea. Mama citea forumuri pe internet și venea mereu cu alte idei de nume. Tata devenea tot mai iritat. Ioana încerca să mă facă să râd, dar eu eram mereu cu inima strânsă.

Într-o seară, când mama m-a pus la culcare, am prins-o de mână:

— Mamă… dacă mă cheamă altfel… tu mă mai iubești la fel?

A rămas blocată o clipă, apoi m-a strâns tare la piept:

— Te iubesc orice-ar fi… Dar vreau să fii fericit.

— Sunt fericit dacă rămân Vlad…

A doua zi dimineață, tata a venit cu o idee:

— Hai să facem un joc! Fiecare spune ce-i place cel mai mult la numele lui.

Ioana a spus că-i place că numele ei e scurt și ușor de scris. Tata a spus că-i place că-l cheamă Mihai ca pe bunicul lui. Mama a ezitat, apoi a spus că-i place că o cheamă Mariana pentru că așa o striga bunica ei când era mică.

Când a venit rândul meu am spus:

— Îmi place că mă cheamă Vlad pentru că așa mă strigă toți cei care mă iubesc.

Mama s-a uitat lung la mine și am văzut lacrimi în ochii ei. În acea zi n-a mai adus vorba despre schimbarea numelui.

Anii au trecut și povestea asta a rămas ca o rană mică în sufletul meu. De fiecare dată când cineva făcea glume despre cât de mulți Vlad sunt într-o încăpere, simțeam o înțepătură de teamă: dacă nu sunt destul de special?

Dar apoi îmi aminteam de jocul nostru din acea dimineață și de îmbrățișarea mamei. Numele meu nu mă face special — ci dragostea celor din jur.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne simțim pierduți doar pentru că avem ceva comun cu ceilalți? Oare chiar contează cât de rar sau unic e un nume sau contează cine suntem noi cu adevărat?