O alegere grea: De ce am decis să nu-i las moștenirea fiului meu

— Mamă, nu poți să faci asta! Nu poți! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde aburul de la ciorba de perișoare se amesteca cu mirosul de cafea arsă. Tremuram ușor, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Nu voiam să-l privesc în ochi. Nu voiam să văd furia și dezamăgirea din privirea lui.

— Vlad, te rog… Nu e atât de simplu cum crezi tu. Am încercat să-i răspund calm, dar vocea mi se frângea la fiecare cuvânt. Lângă mine, Ana, fiica mea, stătea cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu o șuviță de păr. În aer plutea o tensiune pe care o simțeam până în oase.

Nu știu când s-a rupt totul între mine și Vlad. Poate atunci când a început să lipsească de la școală, să vină acasă târziu, să ceară bani fără să spună pentru ce. Poate când am aflat că a început să joace la păcănele, că a luat bani din portofelul meu fără să spună nimic. Poate când am văzut pentru prima dată disperarea din ochii lui Ana, care își ascundea telefonul și banii de fratele ei.

Am crescut singură doi copii după ce Mihai, fostul meu soț, a plecat la altă femeie. A lăsat în urmă promisiuni și pensia alimentară care venea când și când, ca o ploaie rară într-o vară secetoasă. Am muncit la două joburi: dimineața la brutărie, seara făceam curățenie la blocul vecin. Niciodată nu mi-a fost rușine. Mi-a fost doar teamă că nu o să le pot oferi copiilor mei tot ce merită.

Vlad era băiatul meu cel mare. Frumos, cu ochii verzi ca ai tatălui lui și un zâmbet care mă făcea să uit de toate necazurile. Dar ceva s-a schimbat după ce a terminat liceul. A refuzat să dea la facultate, spunea că nu are rost, că oricum nu găsește nimeni serviciu pe bune în țara asta. S-a angajat pe ici-colo, dar nu a stat nicăieri mai mult de două luni. Prietenii lui erau mereu alții, iar banii dispăreau din casă fără urmă.

Ana era opusul lui. Silitoare, tăcută, mereu cu nasul în cărți. Își dorea să devină medic veterinar și muncea din greu pentru asta. Îmi spunea mereu: „Mamă, eu nu vreau nimic de la tine decât să fii sănătoasă.” Dar eu știam că are nevoie de sprijin. Știam că fără bani nu va putea merge la facultate la București.

Într-o seară friguroasă de februarie, am găsit-o pe Ana plângând în baie. Avea vânătăi pe brațe și tremura ca o frunză.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o speriată.

— Vlad… Vlad mi-a luat banii de meditații și m-a amenințat că dacă spun ceva…

Atunci am simțit cum se prăbușește lumea peste mine. Cum copilul meu cel mare devenise un străin. Cum dragostea mea de mamă nu mai era suficientă ca să-l salvez.

Am încercat să-l ajut pe Vlad. L-am dus la consiliere, am vorbit cu el zile întregi despre viitor, despre familie, despre ce înseamnă responsabilitatea. Dar el râdea sau ridica din umeri: „Las’ că mă descurc eu.”

Într-o zi am primit un telefon de la poliție: Vlad fusese prins furând dintr-un magazin alimentar. M-am dus acolo cu inima cât un purice. L-am găsit stând pe o bancă, cu capul plecat și mâinile tremurânde.

— Mamă… îmi pare rău… n-am vrut…

L-am strâns în brațe și i-am spus că îl iubesc orice ar fi. Dar în sufletul meu știam că nu mai pot face nimic pentru el dacă el nu vrea să se schimbe.

Anii au trecut greu. Am pus deoparte fiecare leu: din pensia alimentară, din salariile mele mici, din ajutoarele primite de la rude sau vecini. Am strâns cât am putut pentru viitorul copiilor mei. Dar când a venit vremea să fac testamentul, am știut că trebuie să aleg.

Noaptea nu dormeam. Mă întrebam dacă sunt o mamă rea dacă nu îi las nimic lui Vlad. Dacă nu cumva îi tai orice șansă la o viață mai bună. Dar apoi îmi aminteam de Ana: de ochii ei triști, de visele ei frânte, de banii furați și de frica pe care o simțea în propria casă.

Într-o zi i-am chemat pe amândoi la masă.

— Vreau să vă spun ceva important… Am decis ca tot ce am strâns să-i rămână Anei. Vlad, știu că te doare, dar nu pot risca să pierd totul pentru niște iluzii sau promisiuni goale.

Vlad a izbucnit:

— Deci Ana e copilul tău preferat? Eu nu mai contez?

— Nu e vorba despre preferințe! E vorba despre responsabilitate! Ai avut atâtea șanse… Ai ales alt drum!

Ana plângea în tăcere. Vlad a trântit ușa și a plecat fără să se uite înapoi.

De atunci au trecut luni bune. Vlad nu mi-a mai vorbit decât rar, prin mesaje scurte și reci. Ana a intrat la facultate și muncește part-time ca să se descurce singură. Casa e mai liniștită acum, dar uneori liniștea doare mai tare decât orice ceartă.

Mă uit la poza cu Vlad mic, râzând pe malul Dunării, și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă trebuie să fie necondiționată sau uneori trebuie să alegi ceea ce doare cel mai tare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?