O propunere neașteptată: Planul fostului meu soț pentru viitorul fiicei noastre

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici după tot ce ai făcut! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad stătea în pragul ușii, ud leoarcă de la ploaia de afară. Mara, fiica noastră, se ascundea după mine, cu ochii mari și speriați. Era o seară obișnuită de joi, iar liniștea casei noastre fusese spulberată de bătăile insistente în ușă.

Vlad nu a spus nimic la început. S-a uitat la mine cu acea privire vinovată pe care o cunoscusem prea bine în ultimii ani ai căsniciei noastre. Îmi amintesc și acum cum am descoperit mesajele acelea pe telefonul lui, cum mi-a spus că „nu e ceea ce pare”, cum am încercat să reparăm ceva ce era deja rupt. Dar infidelitatea lui nu a fost doar o greșeală; a fost începutul sfârșitului pentru noi.

După divorț, am rămas singură cu Mara. Avea doar patru ani atunci și nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă. Am făcut tot ce am putut să-i ofer stabilitate: am lucrat două joburi, am renunțat la ieșiri, la vacanțe, la orice nu era strict necesar. Am plâns nopți întregi când ea dormea, dar ziua eram puternică pentru ea.

— Vreau doar să vorbesc cu tine, Ilinca, te rog… vocea lui Vlad era stinsă, aproape rugătoare.

— Nu avem nimic de discutat. Mara nu are nevoie de promisiunile tale goale.

— Nu e vorba despre mine sau despre tine. E despre ea. Am un plan… ceva ce i-ar putea schimba viitorul.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De fiecare dată când Vlad apărea din senin, urma o furtună. L-am lăsat să intre doar pentru că Mara îl privea cu o curiozitate dureroasă.

S-a așezat pe canapea, udând totul în jur. Eu am rămas în picioare, cu brațele încrucișate.

— Am primit o ofertă de muncă în Cluj, la o firmă mare de IT. Salariul e bun… foarte bun. Dar nu pot accepta decât dacă vin cu familia. Și m-am gândit… dacă Mara ar veni cu mine acolo, ar avea acces la cele mai bune școli, la activități pe care aici nu i le putem oferi.

M-am uitat la el ca la un străin. Cum putea să creadă că așa ceva e posibil? Să-mi las copilul să plece cu el, după tot ce ne-a făcut?

— Vrei să-mi iei copilul? Ai lipsit ani întregi și acum vii cu o ofertă ca la piață?

— Nu vreau să-ți iau nimic! Dar gândește-te… aici Mara nu are nicio șansă reală. Știi cât de greu e. Eu pot să-i ofer altceva. Dar… — a ezitat — …condiția e să vii și tu. Să încercăm să fim din nou o familie.

Mi s-a tăiat respirația. Era ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Să mă întorc la omul care m-a trădat? Doar pentru ca Mara să aibă un viitor mai bun?

— Vlad, nu poți repara trecutul cu bani sau promisiuni. Și nici nu poți construi un viitor pe ruinele unei minciuni.

A tăcut mult timp. Mara s-a apropiat încet de el și i-a luat mâna. M-am uitat la ei și am simțit un val de furie amestecată cu neputință.

— Ilinca, știu că am greșit. Nici nu pot să-ți cer iertare… dar măcar lasă-mă să încerc să fiu un tată adevărat pentru Mara. Poate că nu merit o a doua șansă cu tine, dar ea merită tot ce e mai bun.

Noaptea aceea a trecut greu. După ce Vlad a plecat, Mara m-a întrebat:

— Mami, tu crezi că tata o să stea cu noi dacă mergem acolo?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de mult își dorește să-l aibă aproape pe tatăl ei. Dar eu? Eu eram dispusă să-mi sacrific liniștea pentru visurile ei?

Zilele următoare au fost un chin. Mama mea m-a certat:

— Să nu cumva să faci prostia asta! Oamenii nu se schimbă, Ilinca! O să suferi din nou!

Prietenii mei au avut păreri împărțite:

— Poate merită măcar pentru Mara… — mi-a spus Andreea.

— Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta? — m-a întrebat Radu.

Am început să mă gândesc la toate sacrificiile făcute până acum. La nopțile nedormite, la zilele în care abia aveam bani de pâine, la momentele când Mara mă întreba de ce nu avem și noi „ca ceilalți copii”.

Într-o seară, am stat cu Vlad pe bancă în parc, privind-o pe Mara cum se dădea în leagăn.

— Dacă accept… dacă încercăm din nou… promiți că nu o să mai dispari? Că nu o să mai rănești?

Vlad a oftat adânc:

— Nu pot promite decât că voi lupta pentru voi două cât voi trăi.

Am plecat acasă cu inima frântă între două lumi: una a trecutului dureros și una a unui viitor incert.

Acum stau și mă întreb: oare merită să-mi risc sufletul pentru ca Mara să aibă șansa pe care eu nu am avut-o niciodată? Sau e mai bine să rămânem aici, unde măcar știu cine suntem?

Ce ați face voi în locul meu? E corect să sacrifici totul pentru copilul tău sau trebuie să te gândești și la tine?