Părul Terezei și tăcerea dintre noi: Cât de departe putem merge pentru o idee?

— Nu! Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am urlat, vocea mea răsunând în bucătăria mică, unde lumina rece de la neon făcea umbre ascuțite pe chipurile noastre. Ioana stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă cu ochii umezi, dar hotărâți. Tereza, fiica noastră de zece ani, stătea între noi, cu capul plecat și cu mâinile strânse la spate. Capul ei era complet ras, pielea albă contrastând dureros cu ochii ei mari și speriați.

— A fost decizia ei, Vlad! a spus Ioana, încercând să-și păstreze calmul. Nu am forțat-o. Am vorbit despre asta. E pentru Mara. Știi cât ține la ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mara era colega Terezei de la școală, diagnosticată recent cu leucemie. Toată clasa era tulburată, dar nimeni nu făcuse ceva atât de radical. M-am uitat la Tereza și am văzut lacrimi în colțul ochilor ei.

— Tereza, tu ai vrut asta? am întrebat-o încet, încercând să-mi domolesc furia.

Ea a dat din cap încet, fără să mă privească.

— Am vrut… să nu fie Mara singură. Să nu râdă nimeni de ea. Dacă și eu sunt cheală… poate ceilalți copii nu vor mai spune nimic.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu știam dacă să fiu mândru sau furios. M-am întors spre Ioana:

— Dar e doar un copil! Cum ai putut să o lași să facă asta? Nu te-ai gândit la consecințe? La ce vor spune ceilalți? La cum o va afecta?

Ioana a oftat adânc:

— Vlad, uneori copiii ne dau lecții de curaj. Poate că noi suntem cei care ne temem prea mult.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. M-am dus în dormitor și m-am prăbușit pe pat. Îmi venea să urlu. Îmi venea să plâng. Îmi venea să dau timpul înapoi și să opresc totul înainte să înceapă.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare. Tereza mergea la școală cu o căciulă groasă trasă pe cap, chiar dacă afară era cald. Când venea acasă, se închidea în cameră și nu mai vorbea cu noi. Ioana încerca să fie puternică, dar o vedeam cum plânge pe ascuns în baie.

Într-o seară, am găsit-o pe Tereza stând pe podea lângă patul ei, jucându-se absent cu o șuviță de păr rămasă pe covor.

— Tati… crezi că Mara se va face bine?

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Nu știu, puiule… Dar știu că ai făcut ceva foarte curajos pentru ea.

— Dar ceilalți copii râd de mine acum. Spun că sunt ciudată… Unii nu mai vor să stea cu mine.

Mi s-a rupt sufletul. Am simțit furie față de ceilalți părinți, față de profesori care nu făceau nimic, față de mine însumi că nu am știut să-mi protejez copilul.

Într-o zi, directoarea școlii m-a sunat:

— Domnul Popescu? Aș vrea să discutăm despre situația Terezei. Unii părinți sunt îngrijorați… Spun că gestul ei ar putea influența negativ ceilalți copii.

Am rămas fără cuvinte.

— Negativ? Să fii solidar e negativ?

— Înțeleg ce spuneți, dar unii consideră că e prea mult pentru vârsta ei…

M-am dus acasă și am izbucnit:

— Ioana, unde am ajuns? Copilul nostru e judecat pentru că a vrut să fie bun! Pentru că a vrut să ajute!

Ioana m-a privit trist:

— Vlad, lumea nu e pregătită pentru gesturi mari făcute de oameni mici…

În acea seară, am stat toți trei la masă fără să spunem nimic. Am privit-o pe Tereza cum își împinge mâncarea prin farfurie. Am simțit că ne pierdem ca familie. Fiecare dintre noi avea adevărul lui: eu voiam să-mi protejez copilul de suferință; Ioana voia să-i dea aripi; Tereza voia doar ca Mara să nu fie singură.

Au trecut luni până când părul Terezei a început să crească din nou. Între timp, Mara a revenit la școală după tratament. Era slabă și palidă, dar zâmbea când o vedea pe Tereza. Într-o zi, le-am văzut stând împreună în curtea școlii — două fetițe cu părul scurt, râzând sincer.

În acea clipă am înțeles: uneori trebuie să lăsăm copiii să-și trăiască propriile lupte, chiar dacă ne doare. Dar încă mă întreb: unde e limita între a-ți proteja copilul și a-l lăsa să fie el însuși? Cât de mult putem sacrifica din liniștea noastră pentru ca ei să devină oameni buni?

Poate voi aveți răspunsuri mai bune decât mine…