Pe marginea prăpastiei: Lupta mea pentru demnitatea mamei mele

— Nu mă duce acolo, Irina, te rog! — vocea mamei răsună în apartamentul mic, cu pereții galbeni de vreme și miros de ceai de tei. Mâinile ei tremură pe marginea canii, iar ochii — aceiași ochi care m-au vegheat nopți la rând când eram copil — mă privesc acum cu o frică mută.

Înghit în sec. Îmi simt inima bătându-mi în tâmple. De două luni, viața mea s-a transformat într-o succesiune de drumuri între serviciu, casa mea și apartamentul mamei. De două luni, nu mai dorm decât cu întreruperi, mereu cu telefonul la cap, să nu cumva să ratez vreun apel de la vecina care mă anunță că mama a căzut iar sau că nu răspunde la ușă.

— Mamă, nu te duc nicăieri unde să-ți fie rău. Dar nu mai pot singură. Nu mai pot! — vocea mi se rupe, iar lacrimile îmi ard obrajii.

— Dar ce are mama? — întreabă Sorina, sora mea mai mare, la telefon, cu vocea ei mereu grăbită, mereu ocupată. — Nu poți să mai iei o femeie la curățenie? Să vin și eu la două săptămâni, când pot.

— Sorina, nu e vorba doar de curățenie! Mama nu se mai descurcă singură. Uită să mănânce, uită să-și ia pastilele. Azi era să dea foc la bucătărie! Eu nu mai pot să fiu peste tot.

— Exagerezi. Toți avem probleme. Eu am copiii mici, tu n-ai decât pe Tudor. Și oricum, mama n-ar vrea niciodată să stea printre străini.

Îmi vine să țip. Să-i spun că nu e corect. Că eu sunt cea care a rămas aici, în București, aproape de mama, în timp ce ea s-a mutat la Brașov cu familia ei. Că eu am renunțat la concedii, la ieșiri cu prietenii, la liniștea mea. Dar nu spun nimic. Doar strâng din dinți și închid telefonul.

Fratele meu, Doru, e și mai absent. El sună doar duminica, între două meciuri de fotbal. — Lasă, Irina, o să fie bine. O să treacă și asta. — Atât știe să spună.

Într-o seară, după ce mama adoarme greu, mă prăbușesc pe canapeaua din sufrageria ei și mă uit la tavanul scorojit. Mă simt ca un elastic întins la maximum. Nu mai am răbdare cu Tudor, fiul meu adolescent care mă privește tot mai des cu reproș: „Iar mergem la bunica? N-ai timp niciodată pentru mine!” Nu mai am răbdare nici cu mine însămi.

Încep să caut cămine de bătrâni pe internet. Mă uit la poze: unele arată ca niște spitale reci, altele ca niște pensiuni cochete. Prețurile mă sperie. Salariul meu de profesoară abia ajunge pentru rate și cheltuieli. Dar nu pot s-o las pe mama așa.

Merg la primul cămin cu inima cât un purice. O doamnă blondă mă întâmpină zâmbind fals:

— Avem camere duble și triple. Avem activități pentru seniori: pictură pe sticlă, dansuri populare… — vorbește repede, ca o reclamă la televizor.

— Dar dacă mama nu se poate deplasa singură?

— Avem infirmiere non-stop. Dar trebuie să aduceți scutece și medicamentele separat.

Mirosul de clor și supă reîncălzită mă izbește când trec pe holuri. Văd bătrâni care privesc în gol la televizor sau stau cu ochii închiși pe scaune cu rotile. Mă apucă un nod în gât.

Când îi spun mamei ce am văzut, plânge în hohote:

— Mai bine mor acasă! Nu mă lăsa acolo!

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi amintesc cum mă ținea de mână când aveam febră mare și îmi cânta încet „Somnoroase păsărele”. Cum făcea cozonaci de Crăciun și ne certa blând dacă furam din aluat.

Dar acum sunt adultul care trebuie să ia decizii imposibile.

La serviciu sunt tot mai absentă. Colegii mă privesc cu milă sau cu iritare când cer iar o zi liberă „pentru probleme personale”. Directorul îmi spune sec:

— Irina, trebuie să te hotărăști ce vrei: carieră sau familie.

Simt că mă sufoc.

Într-o duminică dimineață, Sorina vine pe neașteptate cu copiii ei gălăgioși. Se uită critic la apartament:

— Nu-i așa rău cum zici tu… Poate exagerezi tu cu drama asta.

— Vrei să stai tu o săptămână aici? Să vezi cum e?

— Eu am serviciu! Și copii mici!

— Eu n-am viață! — izbucnesc eu pentru prima dată.

Se lasă o tăcere grea între noi. Copiii se joacă pe covor, mama se uită pierdută pe fereastră.

După ce pleacă Sorina, primesc un mesaj de la Doru: „Nu vă certați din cauza mamei. O să găsim o soluție.”

Dar soluția nu vine niciodată de la el.

Într-o zi, mama cade rău în baie. O găsesc abia după două ore, udă și speriată. Atunci iau decizia: trebuie să o duc într-un loc unde cineva să fie mereu lângă ea.

O conving greu să mergem împreună la un alt cămin, mai mic, unde infirmierele par mai calde. O doamnă cu accent moldovenesc îi zâmbește mamei:

— Aici suntem ca o familie mică. Fiecare are povestea lui.

Mama oftează adânc:

— Dacă tu crezi că e mai bine așa…

O las acolo cu inima frântă și plâng tot drumul spre casă.

Seara primesc un mesaj de la Sorina: „Nu cred că ai făcut bine. Mama o să moară de dor.”

Tudor vine lângă mine și mă ia în brațe:

— Nu e vina ta, mami.

Dar eu știu că vina asta n-o s-o pot spăla niciodată complet.

Acum vin zilnic la mama și încerc să-i aduc puțină bucurie: îi citesc poezii sau îi aduc prăjituri făcute acasă. Uneori zâmbește timid; alteori mă întreabă când o iau acasă.

M-am împărțit între două lumi: cea a copilului care vrea să-și salveze mama și cea a adultului care știe că nu poate face totul singur.

Mă întreb mereu: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la liniște? Cât putem sacrifica fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate cineva să-mi răspundă sincer?