Pe scara blocului: Fuga din iad și căutarea demnității

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! am urlat în șoaptă, încercând să-mi țin lacrimile pentru copiii care dormeau deja, cu fețele strânse pe pernele ude de plâns. Dar Sorin nu mă asculta niciodată. Fiecare seară era la fel: el venea acasă mirosind a bere ieftină și a furie, iar eu încercam să fiu invizibilă. Dar invizibilitatea nu mă salva niciodată. În seara asta, când a trântit ușa și a început să țipe că nu e mâncare caldă pe masă, am știut că nu mai pot rămâne. Am luat-o pe Maria în brațe, l-am tras pe Vlad de mână și am ieșit pe hol, desculți, cu sufletele goale.

Pe scara blocului mirosea a mucegai și a vechi. Am coborât două etaje în fugă, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. M-am oprit la etajul Ancăi, cea mai bună prietenă a mea din liceu. Am bătut la ușă cu disperare, încercând să nu trezesc tot blocul. Dincolo de ușă, am auzit pași grăbiți și vocea ei șoptită:

— Cine e?
— Eu sunt, Ioana! Te rog, deschide! Nu mai pot…

A deschis ușa doar cât să-mi vadă fața. Ochii ei s-au mărit de spaimă sau poate de rușine.

— Ioana, nu pot… E soțul meu acasă… Știi cum e el… Dacă află că ai venit aici… Îmi pare rău…

A închis ușa încet, fără să mai spună nimic. Am rămas cu fruntea lipită de lemnul rece al ușii câteva secunde, apoi am coborât pe scări, cu copiii după mine. Maria plângea încet, iar Vlad mă întreba dacă mergem la bunica. Dar bunica era la țară, la 200 de kilometri distanță și nu aveam nici bani de tren.

M-am așezat pe treapta dintre etaje, strângându-i la piept. Era frig și mirosul de vopsea veche mă făcea să-mi fie greață. M-am gândit la toate momentele în care am crezut că viața mea va fi altfel. Când l-am cunoscut pe Sorin eram tânără și visătoare. El era carismatic, avea glume bune și promitea că va avea grijă de mine. Dar grijile lui s-au transformat în pumni și urlete, iar promisiunile în amenințări.

— Mami, mi-e frig… a șoptit Maria.

Am scos geaca mea subțire și am învelit-o pe ea. Vlad s-a lipit de mine și mi-a pus mâna mică pe obraz.

— De ce plângi?
— Nu plâng, puiule… Doar mă gândesc cum o să fie mâine.

Dar nu știam ce va fi mâine. Nu aveam unde să mergem. Nu aveam bani, nici acte la mine. Telefonul era descărcat. M-am gândit să bat la alte uși, dar cine să mă primească la ora asta? Oamenii se tem de scandaluri, nu vor să se bage între soți.

Am stat acolo ore întregi. La un moment dat am auzit pași pe scară. Era domnul Petrescu de la trei, un bătrân morocănos care mereu se plângea că fac copiii gălăgie.

— Ce faceți aici la ora asta? Ați rămas pe dinafară?

Am vrut să-i spun adevărul, dar mi-a fost rușine. Am dat din cap că da.

— Sunați la interfon la cineva din familie! Nu-i frumos să stați pe scară cu copiii…

A trecut pe lângă noi bombănind. M-am simțit mică și murdară. Copiii au adormit sprijiniți de mine, iar eu am rămas trează cu ochii în tavanul murdar al blocului.

Dimineața a venit cu pași grei. Sorin a început să mă caute prin mesaje furioase: „Unde ești? Dacă nu vii acasă acum, vezi tu!” Mi-a fost frică să mă întorc. Am încercat să sun la adăpostul pentru femei abuzate din oraș, dar nu răspundea nimeni la ora aceea.

Am decis să merg la școală cu copiii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Învățătoarea Mariei m-a privit lung când a văzut hainele boțite ale copiilor și cearcănele mele adânci.

— Ioana, ești bine? Pot să te ajut cu ceva?

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns chiar acolo, pe holul școlii. Mi-a luat mâna și m-a dus într-o sală goală.

— Spune-mi ce s-a întâmplat…

I-am spus totul printre sughițuri: despre bătaie, despre fuga din noaptea trecută, despre ușa închisă a Ancăi.

— Ioana, nu ești singură! O să te ajutăm! O să vorbesc cu directoarea și cu asistența socială. Nu te întorci acasă la el!

Pentru prima dată după mult timp am simțit că cineva mă vede cu adevărat. În acea zi am primit haine curate pentru copii și un pachet cu mâncare caldă. Asistenta socială mi-a găsit loc într-un centru pentru mame abuzate. Nu era acasă, dar era cald și sigur.

Seara aceea am dormit toți trei într-un pat mic, dar pentru prima dată fără frică.

Au trecut luni de atunci. Încă lupt cu rușinea și cu privirile celor care cred că „femeia trebuie să-și suporte bărbatul”. Încerc să le explic copiilor că nu e vina lor și că merităm mai mult decât o viață trăită în teroare.

Uneori mă întreb: dacă nici prietena mea cea mai bună nu mi-a deschis ușa, câte alte femei rămân singure pe scara blocului? Câți copii adorm plângând de frică? Oare cât ne mai costă tăcerea asta românească? Poate că povestea mea îi va face pe unii să deschidă ușa data viitoare…