Pe scările dintre speranță și disperare: Fuga de lângă un tiran

— Mami, mi-e frig… vocea Anei tremura, iar ochii ei mari mă priveau cu teamă. Îi strângeam mâna cât puteam de tare, încercând să-i dau măcar o fărâmă de siguranță. Pe scara blocului, la etajul trei, lumina slabă a becului pâlpâia de parcă și ea ezita să ne mai țină acolo. David, băiatul meu cel mic, se lipise de piciorul meu și plângea înfundat.

Nu știu cum am găsit curajul să fug în acea noapte. Poate că a fost ultima palmă pe care mi-a dat-o Lucian, soțul meu, sau poate privirea speriată a copiilor mei când au văzut cum mă trântește de perete. Am știut atunci că nu mai pot rămâne nici măcar o zi. Am așteptat să adoarmă, am luat două schimburi de haine pentru fiecare și am ieșit pe furiș, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

Irina era singura mea speranță. Ne cunoaștem din liceu, am trecut prin atâtea împreună… Îmi amintesc cum stăteam la ea în bucătărie și visam la vieți frumoase, la familii fericite. Am sunat la interfon cu mâna tremurândă.

— Cine e? a răspuns o voce groasă. Era Radu, soțul ei.

— Sunt eu, Maria… te rog, deschide-mi! Sunt cu copiii…

A urmat o pauză lungă. Am auzit șoapte dincolo de ușă. Apoi Radu a spus rece:

— Nu putem să vă primim. Irina doarme. Nu vrem probleme.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. M-am lăsat pe trepte, cu Ana în brațe și David lângă mine. Am plâns în tăcere, încercând să nu-i sperii mai tare pe copii. M-am gândit la toate momentele în care am ajutat-o pe Irina, la toate promisiunile că vom fi acolo una pentru cealaltă orice s-ar întâmpla.

— De ce nu ne lasă să intrăm? a întrebat Ana.

— Poate… poate nu pot acum, iubita mea. Dar o să găsim noi o soluție.

În mintea mea se derulau scenele din ultimii ani: Lucian urlând la mine pentru orice nimic, trântind uși, amenințându-mă că mă lasă pe drumuri dacă deschid gura. Îmi spunea mereu că nu sunt bună de nimic, că fără el n-aș supraviețui nici două zile. Și totuși, iată-mă aici, pe scara unui bloc străin, cu doi copii și o geantă veche.

Telefonul vibra în buzunar. Era Lucian. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am refuzat apelul și am stins telefonul. Nu aveam unde să mergem. Mama mea murise acum trei ani, iar tata era prea bolnav ca să-l implic în povestea asta. Singura rudă apropiată era sora mea, Camelia, dar locuia la Bacău și nu aveam bani de tren.

Am stat acolo ore întregi. Copiii au adormit sprijiniți de mine. M-am ridicat încet și am coborât până la parter. Am ieșit afară; aerul rece m-a izbit în față. Am început să merg fără țintă pe străzi pustii, cu copiii adormiți în brațe.

La un colț de stradă am văzut o biserică mică. Ușa era încuiată, dar am găsit un loc ferit lângă zid și ne-am așezat acolo. Dimineața ne-a găsit înghețați și flămânzi. Ana plângea de foame.

— Mami, vreau acasă…

— Știu, iubita mea… dar nu putem merge acolo acum.

Am încercat să-mi adun gândurile. Trebuia să fac ceva. Mi-am amintit de Adina, colega mea de la muncă. Nu eram foarte apropiate, dar odată mi-a spus că dacă am nevoie vreodată de ajutor să nu ezit să o sun.

Am găsit un telefon public și am format numărul ei cu mâinile înghețate.

— Alo? Cine e?

— Adina… sunt Maria… te rog, nu mă întreba nimic acum… sunt cu copiii… avem nevoie de ajutor…

A tăcut câteva secunde.

— Unde ești?

I-am spus repede adresa bisericii. În mai puțin de jumătate de oră a apărut cu mașina soțului ei. Ne-a dus la ea acasă fără să pună întrebări inutile. Ne-a dat ceai cald și ne-a lăsat să facem un duș fierbinte.

— Poți sta aici cât ai nevoie, mi-a spus Adina privindu-mă în ochi.

Am izbucnit în plâns pentru prima dată cu adevărat. Nu mai eram singură.

Zilele următoare au fost un haos: telefoane la poliție, declarații, vizite la medic legist pentru a-mi constata vânătăile vechi și noi. Lucian mă suna obsesiv; amenința că vine după noi, că îmi ia copiii. Poliția mi-a spus că pot cere ordin de protecție, dar procedurile sunt greoaie și durează.

Ana era tot mai retrasă; David se speria la orice zgomot mai puternic. M-am simțit vinovată că i-am târât prin asta, dar știam că nu aveam altă cale.

Într-o zi m-a sunat Irina:

— Maria… îmi pare rău… Radu n-a vrut să te lase să intri… mi-a fost frică să mă cert cu el…

— Știi ce? Nu te mai obosi… când aveam cea mai mare nevoie de tine ai ales să taci.

Am închis telefonul cu mâna tremurândă. Prietenia noastră s-a sfârșit atunci.

Au trecut luni până când am reușit să obțin ordinul de protecție și să găsesc o garsonieră socială prin primărie. Adina m-a ajutat cu tot ce a putut: haine pentru copii, mâncare, chiar și câteva jucării vechi ale fiului ei.

Viața noastră nu e ușoară nici acum: banii abia ne ajung de la o lună la alta; Ana merge la psiholog; David încă se trezește plângând noaptea. Dar suntem împreună și suntem liberi.

Sunt zile când mă întreb dacă am făcut bine fugind sau dacă nu cumva i-am condamnat pe copii la o viață grea doar ca să scap eu de suferință. Dar apoi îi văd râzând împreună în parc și știu că am ales corect.

Oare câte femei ca mine mai stau încă pe scări reci între speranță și disperare? Câte dintre ele găsesc curajul să plece? Și câți dintre cei dragi aleg să le întoarcă spatele exact când au cea mai mare nevoie?