Pensionarea care mi-a furat familia: Povestea unei mame rămase singure la masă

— Nu mai pune atâta sare, mamă, Mariei nu-i place! vocea lui Ivan răsună tăios din pragul bucătăriei, în timp ce eu amestecam cu grijă ciorba de perișoare. M-am oprit pentru o clipă, cu lingura suspendată deasupra oalei, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când primeam astfel de observații, dar de fiecare dată mă durea la fel. M-am pensionat acum șase luni, după 37 de ani ca educatoare la grădinița din cartier. Îmi imaginam că, odată cu liniștea bătrâneții, voi avea timp să mă apropii de Ivan și Maria, să fim iar o familie unită, să râdem împreună la masă, așa cum făceam când era el copil.

Dar realitatea a fost alta. De când m-am mutat la ei, după ce soțul meu, Doru, s-a stins din viață, am simțit că nu mai am loc. Maria mă privea mereu cu o politețe rece, iar Ivan era tot mai grăbit, mereu cu ochii în telefon sau la televizor. Mă trezeam dimineața devreme, pregăteam micul dejun, spălam vasele, făceam curat prin casă și găteam prânzul. Speram că astfel le voi arăta cât de mult îi iubesc și cât de mult îmi doresc să fim împreună.

Într-o seară de duminică, când am pus masa cu tot ce aveam mai bun — sarmale, salată boeuf și cozonac — am auzit-o pe Maria șoptindu-i lui Ivan în hol:
— Poate ar trebui să-i spui să nu mai gătească atât. Parcă suntem la cantină…
Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în cameră cu tava de cozonac și am zâmbit forțat:
— Poftă bună, dragii mei!
Ei au mulțumit politicos și au început să mănânce în tăcere. Niciun compliment, nicio vorbă caldă. Doar sunetul tacâmurilor pe farfurii și privirile lor pierdute.

Seara târziu, când am strâns masa și am rămas singură în bucătărie, am început să plâng în surdină. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva. Poate sunt prea băgăcioasă? Poate îi sufoc cu prezența mea? Dar nu știam altfel să-mi arăt dragostea decât prin grijă și mâncare.

A doua zi dimineață, Maria a venit la mine cu o față serioasă:
— Doamnă Elena, vă rog să nu vă supărați, dar poate ar fi bine să vă mai luați timp și pentru dumneavoastră. Să ieșiți la plimbare, să mergeți la prietene… Noi avem nevoie de puțin spațiu.
Am simțit că mă prăbușesc. Am dat din cap că înțeleg și m-am retras în camera mea. Am privit pe geam minute în șir la copacii goi din fața blocului. Mi-am adus aminte de vremurile când Ivan era mic și venea alergând la mine cu brațele deschise:
— Mami, ce-ai gătit azi?
Acum nu mai întreba nimic. Nici nu mai intra în bucătărie dacă nu era nevoie.

Într-o zi, am decis să merg la biserică. Poate acolo voi găsi alinare. M-am întâlnit cu tanti Viorica și tanti Lenuța, două vecine de vârsta mea. Ele mi-au povestit că trec prin același lucru: copiii lor nu mai au nevoie de ele decât ca să le lase cheile sau să le plătească facturile.
— Așa e bătrânețea, Elena dragă… Ne uită toți, mi-a spus tanti Viorica oftând.
M-am întors acasă mai tristă decât plecasem.

Seara aceea a fost decisivă. Ivan a venit acasă nervos:
— Mamă, te rog să nu mai insiști cu mesele astea festive! Maria e obosită după muncă și vrea liniște. Și eu la fel.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că tot ce fac e din dragoste, dar cuvintele mi-au rămas în gât.

În următoarele zile am încetat să mai gătesc. Am stat mai mult în camera mea, citind sau uitându-mă pe fereastră. Casa era tăcută. Nimeni nu observa absența mirosului de ciorbă sau a prăjiturilor proaspete.

Într-o seară, Ivan a bătut timid la ușă:
— Mamă… Ești bine?
L-am privit lung și i-am zâmbit trist:
— Da, dragul meu. Sunt bine.
Dar nu eram.

Am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să mă mut singură. Să-mi găsesc un rost al meu, fără să deranjez pe nimeni. Dar unde? Pensia abia îmi ajunge pentru medicamente și câteva cumpărături. Prietenele mele sunt toate ocupate cu nepoții sau bolile lor.

Într-o zi am primit un telefon de la Ana, sora mea mai mică din Ploiești:
— Elena, vino la mine câteva zile! Fetele mele sunt plecate în străinătate și mi-e tare dor de tine.
Am simțit o rază de speranță. Poate acolo voi găsi puțină liniște.

Le-am spus lui Ivan și Mariei că plec pentru o vreme. Nu au părut prea afectați.
— Să ai grijă de tine, mamă! mi-a spus Ivan scurt.

La Ana m-am simțit iar om. Am râs împreună, am povestit nopți întregi despre copilărie și despre vremurile când familia era totul. Dar știam că nu pot rămâne acolo la nesfârșit.

Când m-am întors acasă după două săptămâni, am găsit frigiderul gol și chiuveta plină de vase murdare. Nimeni nu mă întrebase dacă am nevoie de ceva sau dacă mi-a fost greu pe drum.

În acea seară am stat singură la masa din bucătărie, cu o felie de pâine uscată și un ceai amar. Am privit masa goală și mi-am dat seama că nu mâncarea lipsea celorlalți, ci eu însămi eram cea care lipsea din viața lor — sau poate nici n-am fost vreodată cu adevărat prezentă pentru ei așa cum credeam.

M-am întrebat atunci: oare ce rost are să trăiești pentru alții dacă ei nu-și doresc prezența ta? Oare bătrânețea înseamnă doar să devii invizibil pentru cei pe care i-ai iubit cel mai mult?