Prețul tăcerii: Cum am devenit străină în propria mea casă

— Nu mai avem nimic, Ana! Nimic! Ți-am spus că o să rezolv, dar… nu mai pot! vocea lui Sorin răsună spartă în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și lumina chioară a becului vechi. Mâinile îi tremură pe masa de lemn, iar ochii îi fug spre podea. Mara, fetița noastră de șapte ani, stă ascunsă după ușa de la cămară, cu păpușa strânsă la piept. Știu că ascultă totul, chiar dacă nu scoate un sunet.

Nu mai știu de câte ori am trăit scena asta. De fiecare dată, promisiunile lui Sorin se sparg ca niște baloane de săpun: „Ultima dată, Ana. Jur.” Dar astăzi e altfel. Astăzi nu mai pot să tac. Simt cum ceva se rupe în mine, ca o ață subțire care ținea totul laolaltă.

— Unde sunt banii pentru chirie? întreb încet, dar fiecare cuvânt e o lovitură. — Sorin, unde?

El oftează și-și freacă fața cu palmele. — Am încercat să-i recuperez… Am crezut că dacă mai joc o dată…

Îmi vine să țip, să arunc cu ceva în el, dar mă uit la Mara și mă opresc. Nu vreau să-i fie frică de mine. Nu vreau să devin monstrul din casa noastră.

Mara iese tiptil din ascunzătoare și mă privește cu ochi mari. — Mami, pot să iau o felie de pâine?

Îi zâmbesc forțat și îi întind pâinea uscată. Îmi amintesc cum râdea când îi făceam clătite duminica dimineața. Acum nu mai cere nimic. A învățat că atunci când tata tace, e mai bine să nu ceară nimic.

Seara, după ce Mara adoarme cu păpușa ei ruptă lângă pernă, mă prăbușesc pe canapea. Îmi trec mâna prin păr și încerc să-mi amintesc cine eram înainte de toate astea. O fată cu vise mari, care voia să devină profesoară și să călătorească prin lume. O femeie care a crezut că dragostea poate repara orice.

Mama mă sună aproape zilnic, dar nu-i spun niciodată adevărul. „E bine, mamă, ne descurcăm.” Nu vreau să aud iar: „Ți-am spus eu că Sorin nu e de tine.” Tata nici nu mai întreabă de mult.

Într-o zi, la școală, Mara vine acasă cu ochii roșii. — Mami, copiii au râs de mine că am pantofii rupți.

Îmi mușc buza până la sânge. Îmi vine să mă duc la școală și să țip la toți părinții care-și permit să le cumpere copiilor haine noi în fiecare sezon. Dar știu că nu asta e soluția.

Seara îl găsesc pe Sorin pe balcon, cu o bere ieftină în mână. — Sorin, trebuie să facem ceva. Nu mai putem trăi așa.

El oftează și dă din umeri. — Nu știu ce vrei de la mine. Am încercat…

— Să te oprești! Să ceri ajutor! Să fii tată pentru Mara!

Se uită la mine ca și cum i-aș cere imposibilul. — Nu pot, Ana. Nu pot…

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele când am ales să tac: când am găsit prima dată biletele de pariuri ascunse sub saltea; când am văzut cum dispar banii din cont; când Mara a întrebat de ce tata nu vine niciodată la serbarea ei.

A doua zi dimineață mă uit lung în oglindă. Chipul meu e palid, ochii încercănați. Unde e fata care visa? Unde e femeia care credea că poate schimba lumea?

La serviciu sunt tot mai absentă. Colega mea, Irina, mă întreabă dacă sunt bine. Îi zâmbesc fals și spun că sunt doar obosită. Dar ea știe. Într-o pauză vine lângă mine și-mi spune încet:

— Ana, dacă ai nevoie de ajutor… poți vorbi cu mine.

Mă uit la ea și simt cum mi se umezesc ochii. Dar încă nu pot spune nimic. Mi-e rușine. Mi-e frică.

Într-o sâmbătă dimineață primesc un telefon de la proprietar: — Doamnă Popescu, dacă nu plătiți chiria până luni… trebuie să eliberați apartamentul.

Îmi vine să urlu. Îi spun lui Sorin și el pleacă trântind ușa fără un cuvânt. Mara mă întreabă dacă ne mutăm iar.

— Nu știu, puiule… Nu știu…

În acea noapte mă hotărăsc: nu mai pot trăi așa. Scriu o scrisoare mamei și îi spun totul. O trezesc pe Mara și îi spun că mergem la bunici pentru o vreme.

Sorin vine acasă dimineața, mirosind a alcool și tutun. — Pleci? mă întreabă fără emoție.

— Da, Sorin. Plecăm. Am tăcut prea mult timp.

Nu spune nimic. Se așază pe pat și își acoperă fața cu mâinile.

În tren, Mara adoarme cu capul pe genunchii mei. Privesc pe geam și mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă am salvat-o sau doar am fugit.

Ajungem la mama acasă și ea mă strânge în brațe fără să spună nimic. Pentru prima dată după mult timp simt că pot respira.

Dar noaptea, când toată lumea doarme, mă uit în oglindă și mă întreb: oare tăcerea mea a costat prea mult? Dacă aș fi vorbit mai devreme… ar fi fost altfel? Oare câte femei ca mine aleg să tacă din rușine sau frică?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească înainte ca tăcerea să le distrugă viața.