Prizoniera în propria bucătărie: Povestea mea cu Victor

— Irina, iar ai încălzit ciorba de ieri? Nu ți-am spus că nu pot mânca așa ceva?

Vocea lui Victor răsună din sufragerie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă uit la ceas: 5:40. Am reușit să mă trezesc cu o oră mai devreme, să pun la fiert niște ouă și să prăjesc niște cârnați, dar nu am avut timp să fac și o ciorbă nouă. Mă simt vinovată, de parcă am comis o crimă.

— Victor, e abia miercuri… Nu am apucat să merg la piață, iar ieri am stat peste program la serviciu. Ciorba e bună, am fiert-o aseară…

El oftează teatral și își aruncă lingura în farfurie.

— Nu mai contează. O să iau doar pâine cu unt. Dar să știi că nu pot trăi așa. O femeie care nu gătește zilnic nu e femeie adevărată.

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă. Mă întorc spre aragaz și încerc să-mi adun gândurile. Îmi amintesc de mama, cum se trezea la 4 dimineața să ne facă plăcinte calde înainte de școală. Dar ea părea fericită, sau cel puțin așa credeam eu atunci.

La serviciu, la biroul de contabilitate dintr-un cartier aglomerat din București, colegele mele râd și povestesc despre seriale sau planuri de vacanță. Eu nu am timp nici să-mi verific telefonul. În pauza de masă, îi scriu lui Victor un mesaj: „Ce vrei la cină?” Răspunsul vine imediat: „Ceva proaspăt. Poate niște sarmale? Și o prăjitură.”

Simt cum mi se strânge stomacul. Sarmale după opt ore de muncă? Prăjitură? Mă gândesc la fiica noastră, Ana, care are doar șapte ani și mă roagă mereu să stau cu ea la teme sau să ne uităm împreună la desene animate. De multe ori îi spun: „Nu pot acum, mami, trebuie să gătesc pentru tati.”

Seara, când ajung acasă, Victor stă pe canapea cu telecomanda în mână. Ana vine spre mine cu caietul de matematică.

— Mami, mă ajuți la exerciții?

Victor intervine imediat:

— Las-o pe mama ta, Ana! Are treabă la bucătărie. Dacă nu mănânc cald diseară, nici nu mai are rost să stau acasă!

Ana oftează și pleacă în camera ei. Eu mă apuc de tocat varza pentru sarmale, cu lacrimi în ochi. Îmi spun că fac asta pentru familie, pentru liniște. Dar liniștea asta e ca o ceață groasă care mă sufocă.

Într-o seară de vineri, după ce am ars tava cu prăjitură și am vărsat supa pe jos de oboseală, am cedat.

— Victor, nu mai pot! Nu sunt robot! Am și eu nevoie de odihnă, vreau să stau cu Ana, vreau să citesc o carte sau pur și simplu să dorm!

El s-a ridicat brusc și a început să țipe:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Sunt destule femei care ar da orice să aibă grijă de un bărbat ca mine!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Ana a venit speriată în bucătărie și m-a îmbrățișat.

— Mami, nu plânge! Eu te iubesc chiar dacă nu faci sarmale…

Am stat mult timp pe gânduri în acea noapte. M-am întrebat dacă viața mea chiar trebuie să fie așa. Dacă dragostea înseamnă sacrificiu fără sfârșit sau dacă merit și eu puțină grijă din partea celorlalți.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu mama mea.

— Mamă, tu cum ai rezistat atâția ani?

Ea a zâmbit trist:

— Am crezut că așa trebuie. Dar tu poți alege altfel.

În weekend am refuzat să gătesc. Am comandat pizza și am stat cu Ana la desene animate. Victor a făcut scandal, dar pentru prima dată nu m-am simțit vinovată.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că nu sunt singura care trăiește așa ceva. Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim „femei adevărate” după standarde vechi? Câte sacrificii sunt prea multe?

Oare când începe iubirea de sine și unde se termină datoria față de familie? Voi ce ați face în locul meu?