Refugiul din biroul de la etajul trei

— Iar ai uitat să iei pâine, Irina? Vocea lui Radu răsună ascuțit în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă opresc din mișcarea mecanică de a-mi turna lapte în cafea și simt cum obrajii mi se încălzesc de rușine și furie. Nu-i răspund. Știu că orice aș spune va fi greșit. În mintea mea, îmi repet: „Mai e puțin până plec la birou. Mai rezist.”

Mă uit la ceas. 07:23. Încă șaptesprezece minute până când pot ieși pe ușă fără să par că fug. Radu își continuă monologul despre cât de nepricepută sunt, despre cum nu fac nimic bine, despre cât de norocos ar fi fost dacă s-ar fi însurat cu cineva ca Simona, colega lui de la serviciu. Îl aud, dar nu-l mai ascult. În gând, îmi fac lista cu sarcinile de la birou, cu oamenii pe care îi voi întâlni, cu glumele pe care le voi schimba cu Alina la cafeaua de la ora zece.

Când ajung la serviciu, simt că respir pentru prima dată după multe ore. Mă așez la biroul meu de la etajul trei, lângă geam, și privesc pentru câteva secunde orașul care se trezește. Colegii mă salută cu zâmbete calde. Aici nu sunt „soția lui Radu”, ci Irina Popescu, contabil-șef, omul pe care se bazează toată lumea când vine vorba de ordine și echilibru.

— Irina, ai văzut ce a făcut iar directorul? mă întreabă Alina, apropiindu-se cu două cafele aburinde.
— Nu, dar abia aștept să aflu, îi răspund zâmbind sincer.

La birou mă simt vie. Aici glumesc, râd, iau decizii importante și primesc respect. Nimeni nu mă judecă pentru că am uitat să cumpăr pâine sau pentru că nu am chef să gătesc sarmale în weekend. Aici nu trebuie să fiu altcineva decât cine sunt eu cu adevărat.

Dar această libertate are un preț. Seara, când mă întorc acasă, mă simt ca un actor care își pune masca pentru un nou act dintr-o piesă tristă. Radu mă întâmpină cu aceeași privire rece și aceleași reproșuri mascate sub glume amare.

— Ai stat iar peste program? Să nu-mi spui că ai avut mult de lucru… Sau poate ai stat la povești cu colegii tăi? spune el cu un zâmbet strâmb.

Înghit în sec și mă duc direct în dormitor. Îmi vine să țip, să-i spun că nu mai pot, că m-am săturat să fiu mereu vinovată pentru tot ce nu merge bine în viața lui. Dar nu spun nimic. Îmi scot hainele de birou și mă uit în oglindă: cine e femeia asta cu cearcăne adânci și ochi triști?

Într-o seară de joi, totul explodează. Radu vine acasă mai devreme decât de obicei și mă găsește vorbind la telefon cu Alina.
— Cu cine vorbești? întreabă el suspicios.
— Cu o colegă… discutăm despre niște acte pentru mâine.
— Sigur… N-ai tu treabă cu acte la ora asta! Poate te plângi iar de mine!

Îmi scapă telefonul din mână și simt cum lacrimile îmi urcă în ochi. Pentru prima dată după mult timp, îi răspund:
— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! M-am săturat să fiu ținta frustrărilor tale!

Radu rămâne blocat câteva secunde. Nu se aștepta la asta. Începe să țipe, dar eu nu-l mai aud. Îmi iau geaca și ies pe ușă fără să știu unde merg. Merg pe stradă fără țintă, cu pași repezi, simțind cum aerul rece îmi taie obrajii.

Ajung în fața blocului Alinei fără să-mi dau seama. O sun și îi spun printre lacrimi ce s-a întâmplat. Mă invită sus și mă ascultă fără să mă judece.
— Irina, tu meriți mai mult decât atât… Nu poți trăi toată viața fugind între două lumi care te sfâșie.

În acea noapte nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la părinții mei din provincie care ar fi șocați dacă ar afla că vreau să divorțez. La mama care mi-a spus mereu: „Femeia trebuie să rabde.” La tata care n-a ridicat niciodată vocea la mama, dar nici n-a apărat-o vreodată când bunica o jignea.

Mă gândesc la copilul pe care nu l-am avut niciodată pentru că am știut mereu că nu vreau să-l aduc într-o familie ca a noastră. Mă gândesc la toate femeile pe care le văd zilnic în tramvai, cu ochii pierduți și sufletul frânt.

A doua zi dimineață, când intru în birou, Alina mă ia în brațe fără să spunem nimic. Știe totul din privirea mea. Încep să plâng în hohote și simt cum o parte din povara mea se topește.

În următoarele zile, încerc să evit discuțiile cu Radu. El încearcă să se poarte normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar eu știu că nu mai pot da timpul înapoi.

Într-o seară, după ce termin de spălat vasele, îl privesc direct în ochi:
— Radu, vreau să divorțăm.
El râde nervos:
— Nu fi ridicolă! Ce-o să zică lumea? Ce-o să le spui părinților tăi?
— O să le spun adevărul: că nu mai pot trăi într-o minciună.

Nu mai e cale de întoarcere. În zilele următoare îmi fac bagajele și mă mut temporar la Alina până găsesc o garsonieră mică aproape de serviciu.

Povestea mea nu are un final fericit încă. Încerc să mă regăsesc printre cutii de carton și planuri noi. Uneori plâng după viața pe care am lăsat-o în urmă, alteori simt o ușurare imensă.

Merg des prin parc și privesc oamenii din jur: mame cu copii mici, bătrâni ținându-se de mână, adolescenți râzând zgomotos. Mă întreb dacă voi avea vreodată curajul să iubesc din nou sau dacă voi rămâne mereu prizoniera trecutului meu.

Poate că nu există răspunsuri simple pentru cei ca mine. Dar știu sigur un lucru: merităm cu toții o viață trăită cu demnitate și curaj.

Oare câte femei ca mine mai există în România? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?