Regulile Mamei: Cum Tradițiile Soacrei Aproape M-au Frânt

— Nu-i da, mamă, încă o felie de cozonac Mariei, că nu-i bine să se învețe așa! Lasă-l pe Vlad, el e băiatul cel mare, are nevoie de putere!
Vocea soacrei mele, doamna Paraschiva, răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de sarmale. Maria, fetița mea de șase ani, se uita la mine cu ochii mari, umezi, încercând să înțeleagă de ce bunica o refuză iar și iar. Vlad, fratele ei mai mare cu doi ani, primea tot timpul porția cea mai mare, cele mai frumoase haine de la țară și toată atenția bunicii.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna asta când Paraschiva făcea diferențe între copii. M-am apropiat de Maria și i-am șoptit:
— Hai la mine, iubita mea.
Am luat-o în brațe și am încercat să-i ascund lacrimile cu palma. Dar nu puteam ascunde furia care mă ardea pe dinăuntru.

Soțul meu, Radu, stătea la masă cu privirea în farfurie. Nu spunea nimic. Știam că nu-i place ce vede, dar tăcea. Așa fusese crescut: „Nu te pui cu mama”.

— Paraschiva, te rog frumos, nu mai face diferențe între copii! am spus cu voce tremurată.

Ea s-a uitat la mine ca la o străină.

— Nu fac nicio diferență! Dar băiatul trebuie să fie tare, să ducă numele mai departe! Fata… ei, fata se mărită și pleacă. Așa e de când lumea!

M-am ridicat brusc de la masă. Maria s-a agățat de gâtul meu. Vlad s-a uitat la noi și a lăsat furculița jos.

— Nu vreau să mănânc dacă Maria nu primește la fel ca mine! a spus el cu voce subțire.

Paraschiva a oftat teatral:

— Of, copiii din ziua de azi! Nu mai știu ce-i respectul!

Am ieșit pe hol cu Maria în brațe și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. M-am dus în camera copiilor și am închis ușa după noi. Maria m-a întrebat încet:

— Mami, de ce nu mă iubește bunica?

Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții sunt nedrepți? Că tradițiile pot fi crude?

În acea noapte nu am putut dormi. Radu a venit târziu în cameră.

— De ce ai făcut scandal? Mama e bătrână, așa gândește ea…

— Și copiii noștri trebuie să sufere pentru asta? Radu, nu vezi că Maria plânge în fiecare dată când mergem la ai tăi?

A tăcut. S-a întors cu spatele.

A doua zi am decis că nu mai pot continua așa. Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat în tăcere, apoi mi-a spus:

— Draga mea, tu ești mama lor. Tu trebuie să-i aperi. Dacă Radu nu te ajută, găsește-ți curajul singură.

Am început să evit vizitele la socri. Paraschiva a sunat furioasă:

— Ce ai cu mine? De ce nu mai vii cu copiii?

— Pentru că îi rănești pe amândoi. Nu pot accepta asta.

A urmat o perioadă grea. Radu era prins între mine și mama lui. Tensiunea creștea în casă. Vlad a început să fie mai retras, iar Maria se temea să vorbească despre bunica.

Într-o duminică, Paraschiva a venit neanunțată la noi acasă. A intrat val-vârtej și a început să strige:

— Cum îți permiți să-mi interzici să-mi văd nepoții? Eu am crescut trei copii singură! Tu ce știi despre viață?

Am simțit cum îmi tremură genunchii, dar am rămas pe poziții.

— Știu că iubiți copiii, dar nu pot accepta nedreptatea. Dacă vreți să-i vedeți, îi tratați pe amândoi la fel.

Radu a ieșit din dormitor și s-a pus între noi.

— Mamă, gata! Ajunge! Maria e copilul meu la fel ca Vlad! Dacă nu poți să-i iubești pe amândoi, mai bine nu vii deloc!

Paraschiva a izbucnit în plâns:

— Voi nu mai aveți respect pentru mine! Ce lume e asta?

A plecat trântind ușa. În casă a rămas liniștea grea ca o piatră.

Au trecut luni până când Paraschiva a revenit. Între timp, familia noastră s-a apropiat mai mult ca niciodată. Am vorbit deschis cu copiii despre iubire și dreptate. Radu a început să-și apere familia în fața mamei lui.

Când Paraschiva s-a întors, era schimbată. A adus două pungi cu dulciuri — una pentru Vlad, una pentru Maria — și le-a spus:

— Bunica voastră a greșit mult. Vreau să vă cer iertare.

Maria a zâmbit timid și a îmbrățișat-o. Vlad i-a dat un desen făcut de el.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe suflet. Dar rana rămâne acolo — ca un semn că uneori trebuie să ne luptăm pentru copiii noștri chiar și împotriva celor dragi.

Mă întreb: câte mame mai tac din frică sau rușine? Câte familii se frâng sub greutatea tradițiilor? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „Ajunge!”?