Rugăciune la poarta vilei: Cum vecinul a schimbat destinul familiei mele

— Nu mai avem benzină, Larisa! Nu mai avem nimic! — vocea mamei tremura, iar ochii ei căutau disperare în ai mei. Era luni dimineață, ora șapte, și trebuia să-l ducem pe Vlad la spital, la București. Fără tratamentul lui, riscam să-l pierdem. Dar mașina noastră veche, un Logan obosit, refuza să mai pornească.

Am privit spre geamul aburit, unde afară ploua mocănește. În curtea alăturată, vila domnului Radu strălucea ca o promisiune interzisă. Mereu am auzit vorbe despre el: că e rece, că nu-i pasă de nimeni, că are bani murdari. Dar ce conta acum? M-am ridicat brusc, cu inima bătându-mi în gât.

— Mă duc la el. Poate ne ajută. — am spus, iar mama a început să plângă în șoaptă.

Am traversat curtea noastră plină de bălți și noroi, cu pași grei. Am sunat la poartă. Un interfon rece mi-a răspuns:

— Da?

— Bună ziua… Sunt Larisa, de la casa de lângă dumneavoastră. Am nevoie de ajutor… Fratele meu e bolnav și nu avem cu ce să-l ducem la spital.

A urmat o tăcere lungă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Apoi poarta s-a deschis încet. Domnul Radu a apărut în halat, cu o privire obosită și neîncrezătoare.

— Ce s-a întâmplat?

I-am spus totul, cu vocea tremurândă. El s-a uitat la mine lung, apoi a oftat:

— Intră. Să vedem ce putem face.

În sufrageria lui luxoasă, mirosind a cafea proaspătă și lemn scump, m-am simțit ca o intrusă. Dar el a sunat imediat la șoferul lui:

— Vasile, pregătește mașina. Mergem la București.

În drum spre casă, am simțit o ușurare amară. Mama nu voia să accepte ajutorul:

— Larisa, nu avem cum să-i dăm banii înapoi! O să râdă tot cartierul de noi!

— Mai bine să râdă decât să-l pierdem pe Vlad! — am țipat fără să vreau.

Când am urcat în Mercedesul negru al domnului Radu, Vlad era palid și abia respira. Mama nu spunea nimic, doar îl ținea strâns de mână. Pe drum, domnul Radu nu a scos niciun cuvânt. Doar șoferul, Vasile, ne-a întrebat blând:

— E grav?

— Da… — am răspuns eu, privind pe geam la câmpurile ude.

La spital, domnul Radu a plătit fără să clipească pentru tratamentul lui Vlad. Când am încercat să-i mulțumim, a ridicat mâna:

— Nu trebuie să-mi mulțumiți. Știu cum e să ai pe cineva bolnav.

Apoi a plecat. Am rămas cu mama pe holurile reci ale spitalului, simțindu-ne mici și neputincioase. Dar Vlad a început să-și revină. După câteva zile, am primit un telefon de la domnul Radu:

— Cum e băiatul?

— Mai bine… Mulțumim…

— Dacă mai aveți nevoie de ceva, să-mi spuneți.

Mama a început să-l evite pe stradă. Oamenii vorbeau:

— Uite-i pe ăia care s-au dus la bogătaș să le dea bani!

Am simțit rușinea ca pe o povară. Dar într-o seară, când Vlad a făcut febră din nou și trebuia să mergem la farmacie, mama a cedat:

— Sună-l pe domnul Radu…

De data asta nu am mai ezitat. El a venit imediat, cu Vasile. Ne-a dus la farmacie, apoi acasă. A început să vină tot mai des. Ne aducea mâncare, medicamente. Odată a venit cu o cutie mare de jucării pentru Vlad.

— De ce faceți asta? — l-am întrebat într-o zi.

A oftat adânc:

— Am avut și eu un copil bolnav. N-am putut să-l salvez. Poate așa mă iert pe mine însumi.

Am simțit cum mi se strânge inima. L-am privit altfel de atunci. Nu mai era doar „bogătașul fără suflet”, ci un om cu dureri ascunse.

Dar lumea nu ne-a iertat ușor. Tata, care plecase la muncă în Italia și nu mai dăduse niciun semn de ani buni, a sunat într-o zi:

— Ce faci, Larisa? Aud că vă țineți după vecinul ăla… Să nu vă faceți de râs!

— Tata, dacă ai fi fost aici… — am început să plâng.

— Eu muncesc pentru voi! Nu să vă milogiți!

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Mama plângea în bucătărie. Vlad dormea liniștit pentru prima dată după mult timp.

Într-o zi, domnul Radu ne-a invitat la el acasă de Crăciun. Mama a refuzat categoric:

— Nu suntem de nasul lor!

— Ba da, mamă! Suntem oameni! — i-am spus cu voce tare.

Am mers doar eu și Vlad. În casa lui era cald și luminat. Soția lui ne-a primit cu zâmbetul pe buze. Am simțit pentru prima dată că aparțin undeva.

După sărbători, tata s-a întors acasă. Era schimbat, obosit. S-a uitat lung la domnul Radu când l-a văzut la poartă.

— Mulțumesc că ai avut grijă de ai mei… — a spus încet.

Domnul Radu a dat din cap:

— Cu toții avem nevoie de ajutor uneori.

De atunci, viața noastră s-a schimbat. Vlad a început să meargă la școală, mama a găsit un loc de muncă la firma domnului Radu. Tata a rămas mai mult acasă. Oamenii din cartier au început să ne privească altfel. Unii cu invidie, alții cu respect.

Dar eu am învățat ceva important: prejudecățile ne țin prizonieri. Dacă nu aveam curajul să bat la poarta acelei vile, poate azi nu mai eram toți împreună.

Mă întreb adesea: câți dintre noi rămânem blocați în rușine și mândrie, când salvarea e chiar lângă noi? Oare câți oameni buni trec pe lângă noi fără să-i vedem cu adevărat?