Rușinea care ne-a despărțit: Povestea unei mame din satul Valea Rece

— Mamă, nu vreau să vă supărați, dar… nu cred că ar fi bine să veniți la nuntă.

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece de toamnă. Stătea în picioare, în mijlocul bucătăriei noastre mici, cu mâinile tremurând ușor pe marginea mesei. Îl priveam fără să înțeleg. Simțeam cum inima mi se strânge, iar aerul devenea greu de respirat.

— Cum adică, Vlad? Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, deși lacrimile îmi ardeau ochii.

— Nu e nimic personal… doar că… lumea de la oraș e altfel. Nu vreau să fiți judecați. Nici pe voi, nici pe mine. E altă lume acolo, mamă.

Mi-am mușcat buza și am privit spre geam. Afară, câteva găini ciuguleau liniștite în curte. Mi-am amintit de toate diminețile în care îl trezeam pe Vlad cu lapte cald și pâine proaspătă, de serile când îi citeam povești la lumina lămpii pentru că nu aveam curent decât câteva ore pe zi. Am muncit toată viața pe ogor și la școală, ca să-i oferim lui Vlad o șansă la o viață mai bună.

— Tatăl tău ce zice? am întrebat încet.

Vlad a oftat și a dat din cap.

— Nu știe încă. Nu am avut curaj să-i spun. Știu că o să-l doară.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Mâinile mi se odihneau grele pe genunchi. În minte îmi răsunau vorbele vecinilor: „Lasă-l, Mărie, să plece la oraș! Să nu rămână ca noi aici!” Și acum, când visul nostru se împlinise, când Vlad era inginer la București și urma să se căsătorească cu fata unui doctor cunoscut, eram prea simpli pentru el.

— Vlad, noi te-am crescut cu dragoste și cinste. Niciodată nu ne-am rușinat cu tine. De ce te rușinezi tu cu noi?

A tăcut. S-a uitat la podea și a început să-și frământe mâinile.

— Nu mă rușinez… doar că… lumea lor e altfel. Ei nu înțeleg viața de aici. Nici hainele noastre, nici felul nostru de a vorbi… Nici măcar mâncarea noastră nu le place.

M-am ridicat încet și m-am apropiat de el. I-am pus mâna pe umăr.

— Vlad, dacă fata asta și familia ei nu ne pot accepta așa cum suntem, crezi că te vor accepta pe tine cu adevărat?

A ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi.

— Mamă, te rog… Nu vreau să stric nimic. E important pentru mine.

Am simțit cum o parte din mine se rupe atunci. Am ieșit afară și m-am sprijinit de gardul vechi. L-am văzut pe Ilie, soțul meu, venind de la atelier cu mâinile murdare de ulei și fața obosită. M-a privit lung.

— Ce-ai pățit, Mărie?

Nu am putut răspunde. Doar am dat din cap și am început să plâng în hohote. Ilie s-a apropiat și m-a luat în brațe.

— Ce s-a întâmplat?

— Vlad nu vrea să mergem la nunta lui…

Ilie a rămas nemișcat câteva clipe, apoi a oftat adânc.

— Și eu care credeam că am făcut tot ce trebuie pentru el…

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat amândoi la masă fără să vorbim prea mult. Doar ceasul vechi din perete mai făcea zgomot.

A doua zi, am mers la școală ca de obicei. Copiii mă salutau cu „Sărut-mâna, doamna Maria!” și mă îmbrățișau fără rezerve. M-am întrebat dacă Vlad își amintește vreodată cât de mult l-au iubit oamenii din satul nostru mic.

În zilele care au urmat, vestea s-a răspândit ca focul prin sat. Vecina Ana a venit la poartă:

— Auzi, Mărie… e adevărat că Vlad nu vrea să vă ia la nuntă?

Am dat din cap rușinată.

— Of, dragă… copiii ăștia de azi! Nu mai știu ce-i respectul…

Am simțit cum rușinea mă apasă tot mai tare. Mergeam prin sat cu capul plecat, evitând privirile oamenilor. Ilie se închidea tot mai mult în el; nu mai vorbea decât strictul necesar.

Într-o seară, Vlad m-a sunat.

— Mamă… încă te gândești la ce ți-am spus?

— Cum să nu mă gândesc? Ești copilul meu…

— Poate… poate că am greșit. Dar mi-e frică să nu râdă lumea de mine acolo…

— Vlad, lumea va râde oricum dacă nu-ți respecți părinții. Și tu vei rămâne cu golul ăsta toată viața.

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu știu ce să fac…

— Fii sincer cu tine însuți, Vlad. Asta contează cel mai mult.

Nunta a avut loc fără noi. Am primit câteva poze pe WhatsApp: Vlad într-un costum scump, mireasa zâmbitoare lângă el, părinții ei privind mândri din spate. M-am uitat la ele și am simțit un gol imens în suflet.

Au trecut luni până când Vlad a venit acasă. A intrat timid în curte și s-a oprit în pragul ușii.

— Mamă… tată… îmi pare rău.

Ilie s-a ridicat greu de pe scaun și l-a privit drept în ochi.

— Să nu-ți fie rușine niciodată cu rădăcinile tale, băiete! Cât timp trăim noi, aici e casa ta!

L-am îmbrățișat strâns pe Vlad și am simțit cum lacrimile ne udau obrajii tuturor. Poate că rana asta nu se va vindeca niciodată complet, dar știu că dragostea noastră e mai puternică decât orice rușine sau prejudecată.

Mă întreb uneori: oare câți copii ajung să-și uite părinții din dorința de a fi acceptați într-o lume care nu-i va iubi niciodată așa cum îi iubim noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?