Rușinea fiicei mele – când dragostea nu mai e de ajuns

— Mamă, nu mai vreau să vii la ziua lui Vlad. Te rog, nu mă pune într-o situație jenantă, mi-a spus Ioana, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se taie picioarele. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar mirosul acela cald și familiar nu mai avea niciun sens.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește.

— Nu înțelegi? Toți o să fie acolo: părinții lui Vlad, rudele lor, toți cu haine scumpe și cadouri mari. Tu… tu vii mereu cu ceva făcut de tine sau cu o cutie de bomboane. Nu vreau să creadă lumea că nu am familie decentă.

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Am vrut să-i spun că am muncit toată viața pentru ea, că am renunțat la visele mele ca să-i fie ei bine. Dar cuvintele mi s-au blocat în piept. Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic și m-am prăbușit pe patul din dormitorul meu mic, cu pereții scorojiți și perdelele spălăcite.

Nu am dormit toată noaptea. Am stat cu ochii în tavan, rememorând fiecare sacrificiu făcut pentru Ioana: serile când coseam la lumina becului ca să-i pot cumpăra manuale, zilele când mergeam pe jos la serviciu ca să-i pot lua o rochie nouă de banchet, anii în care nu mi-am permis nici măcar o vacanță ca să-i plătesc meditațiile la matematică. Și acum… acum eram o rușine pentru ea.

A doua zi, la piață, m-am întâlnit cu vecina mea, Mariana. M-a privit lung și a întrebat:

— Ce ai pățit, Marioara? Pari abătută.

Am dat din umeri și am încercat să zâmbesc.

— Nimic, doar oboseală.

Dar Mariana nu s-a lăsat:

— E de la Ioana, nu-i așa? Știu că nu-i ușor când copiii uită cine i-a crescut.

M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile. Am simțit nevoia să spun cuiva tot ce mă apăsa.

— Mi-a zis că se rușinează cu mine pentru că nu pot să-i dau bani ca socrii ei. Că nu vrea să vin la ziua nepotului meu ca să nu o fac de râs.

Mariana a oftat adânc.

— Și fata mea a început să se compare cu alții de când s-a măritat. Parcă nimic din ce facem noi nu mai e destul. Dar tu ai făcut tot ce ai putut pentru Ioana!

Am dat din cap, dar nu mă simțeam deloc mai bine. M-am întors acasă cu sacoșa plină de cartofi și sufletul gol.

Seara, am primit un telefon de la Vlad, ginerele meu.

— Mamă Marioara, vă rog să veniți la ziua lui Vlad junior. Ioana e doar stresată cu organizarea, dar știți că vă iubim.

Vocea lui era caldă, dar simțeam că încearcă doar să repare ceva ce nu se mai poate repara ușor.

— Mulțumesc, Vlad. O să mă gândesc, am răspuns scurt.

În zilele următoare, Ioana a evitat să mă sune. M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate trebuia să fiu mai ambițioasă, să plec la muncă în străinătate ca alte femei din satul nostru. Poate dacă aș fi avut bani mai mulți, Ioana ar fi fost mândră de mine.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit într-o cutie veche o scrisoare pe care Ioana mi-o scrisese când era mică: „Mami, te iubesc pentru că ești cea mai bună mamă din lume.” Am plâns ore întregi ținând hârtia aceea mototolită la piept.

Când a venit ziua aniversării nepotului meu, am stat pe marginea patului cu o pungă modestă în mână: un pulover tricotat de mine și o carte de povești veche. M-am uitat lung la cadourile scumpe aduse de ceilalți invitați: biciclete noi, jucării electronice, haine de firmă. Ioana abia m-a privit când am intrat. S-a apropiat doar ca să-mi șoptească:

— Ți-am zis să nu vii…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am lăsat punga pe masă și am ieșit afară în ploaie. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă dragostea unei mame chiar mai contează într-o lume în care banii par să valoreze mai mult decât orice altceva.

Seara târziu, Ioana m-a sunat plângând:

— Mamă… îmi pare rău… Nu știu ce-i cu mine… Sunt atât de obosită și presată din toate părțile… Dar tu ai dreptate: tu ai fost mereu lângă mine când nimeni altcineva n-a fost.

Am plâns amândouă la telefon mult timp. Dar rana rămâne acolo, undeva adânc.

Mă întreb uneori: oare cât valorează dragostea unei mame într-o lume în care totul se măsoară în bani? Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de durere?