Să fiu bunică, nu servitoare: Lupta mea pentru propriul destin
— Mamă, nu poți să vii și azi să stai cu copiii? Am o ședință importantă la birou și Rareș e răcit, nu pot să-l duc la grădiniță.
Vocea Ioanei răsuna în telefon, grăbită, aproape imperativă. M-am uitat la ceas: era 7:15 dimineața. În bucătărie mirosea a cafea proaspătă, dar inima mea bătea neregulat, ca de fiecare dată când primeam un astfel de apel. Am inspirat adânc și am încercat să-mi găsesc cuvintele.
— Ioana, azi chiar nu pot. Am programare la medic și apoi mă văd cu Lenuța la ceai. Nu pot anula din nou…
A urmat o tăcere grea, apăsătoare. Știam ce va urma. O simțeam cum se încordează la celălalt capăt al firului.
— Serios, mamă? Nu poți să amâni? E doar un ceai… Copiii au nevoie de tine!
M-am simțit mică, vinovată, ca și cum tocmai încălcasem o lege nescrisă a maternității. Dar nu mai puteam. De ani de zile, viața mea se învârtea în jurul nepoților, al casei Ioanei, al cumpărăturilor și al gătitului pentru toți. De când m-am pensionat, părea că nu mai am alt rost decât să fiu acolo, mereu disponibilă.
— Ioana, te rog să mă înțelegi. Și eu am nevoie de timp pentru mine. Nu mai sunt tânără…
A oftat. Am simțit dezamăgirea ei ca pe un pumn în stomac.
— Bine, mamă. Lasă, mă descurc eu… — vocea ei era rece, distantă.
Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am așezat la masă și am privit pe geam. În curte, cireșul era plin de flori albe. Mi-am amintit de vremurile când eram eu tânără mamă și mama mea venea să mă ajute. Dar ea știa să spună „nu”. Eu nu am știut niciodată până azi.
Când Lenuța a venit la mine la prânz, m-a găsit abătută.
— Ce-ai pățit, Marioara? Parcă ai văzut fantome!
I-am povestit totul printre lacrimi. Lenuța a dat din cap cu înțelegere.
— Știi câte suntem ca tine? Eu am ajuns să-mi ascund telefonul ca să nu mă găsească fata mea! Parcă suntem niște servitoare, nu mame sau bunici…
Am râs amar. Avea dreptate. Dar tot mă simțeam vinovată. Seara, Ioana nu mi-a mai dat niciun semn. Niciun mesaj, nicio veste despre copii. Am dormit prost, cu inima strânsă.
A doua zi dimineață, Rareș m-a sunat el însuși.
— Bunico, de ce nu ai venit ieri? Mami a fost supărată…
Vocea lui micuță m-a sfâșiat. Cum să-i explic unui copil că bunica are și ea nevoie de viață? Că nu sunt doar o umbră care se strecoară printre jucării și cratițe?
În zilele următoare, Ioana a continuat să fie distantă. M-a sunat doar când avea nevoie de ceva: să-i iau copiii de la școală, să fac piața sau să gătesc sarmale pentru ziua lui Vlad. Eu am început să refuz din ce în ce mai des. La început cu teamă, apoi cu o liniște ciudată.
Într-o seară, după ce i-am spus din nou „nu”, Ioana a venit la mine acasă. Era nervoasă.
— Mamă, ce se întâmplă cu tine? De când ai devenit așa egoistă? Toată viața ai fost acolo pentru noi! Acum când chiar am nevoie de tine, mă lași baltă?
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Am vrut să-i spun că nu e vorba de egoism, ci de supraviețuire. Că mă simt invizibilă, redusă la rolul de bonă și menajeră.
— Ioana, te iubesc enorm. Dar nu mai pot fi mereu la dispoziția voastră. Vreau să trăiesc și eu puțin pentru mine. Să citesc o carte fără să fiu întreruptă din oră în oră. Să merg la teatru cu prietenele mele fără să mă simt vinovată…
A izbucnit în plâns.
— Dar eu ce fac? Cum mă descurc?
— Așa cum m-am descurcat și eu când erai mică. Cu greu, dar m-am descurcat. Nu vreau să-ți fiu povară, dar nici tu să nu fii povara mea.
A plecat trântind ușa. Am rămas singură în liniștea casei mele mici. M-am uitat la fotografiile cu nepoții și mi-au dat lacrimile. Îi iubesc nespus, dar nu vreau să-mi pierd identitatea.
În zilele care au urmat, am început să fac lucruri pentru mine: am mers la cursuri de pictură la Casa de Cultură, am ieșit cu Lenuța la film, am citit poezii în parc. La început mă simțeam vinovată, dar apoi am început să simt o bucurie nouă — o libertate pe care nu o mai cunoscusem de zeci de ani.
Ioana a continuat să fie supărată o vreme. Dar încet-încet a început să mă sune doar ca să mă întrebe ce fac sau dacă vreau să mergem împreună la plimbare cu copiii. Relația noastră s-a schimbat — nu mai sunt doar bunica de serviciu, ci mama ei și prietena ei.
Știu că multe femei ca mine trăiesc aceeași poveste: între dorința de a ajuta și nevoia de a trăi pentru ele însele. Poate că e timpul să vorbim despre asta fără rușine sau vinovăție.
Oare câte dintre noi au curajul să spună „nu” fără teamă că-și pierd familia? Și cât valorează viața noastră după ce ne-am crescut copiii?