Sâmbăta în care am devenit invizibilă: Povestea unei nurori în România

— Ioana, ai pus cafeaua? Să nu uiți că lui tata îi place fără zahăr! vocea soacrei mele răsună din hol, înainte să apuc să-mi trag halatul peste pijama. E sâmbătă dimineața, ora opt, și încă nu m-am dezmeticit bine după o săptămână de muncă. Dar la noi acasă, sâmbetele nu sunt niciodată liniștite când soacra și socrul apar neanunțați.

Mă grăbesc spre bucătărie, încercând să-mi ascund iritarea. Pe masa din sufragerie, deja se adună sacoșe cu legume din grădina lor, borcane cu zacuscă și un aer de inspecție generală. Soțul meu, Vlad, stă pe canapea cu telefonul în mână, absent la tot ce se întâmplă. Îl privesc cu speranța că măcar azi va observa cât de mult mă zbat să-i mulțumesc pe toți. Dar el doar ridică din umeri:

— Lasă, Ioana, că nu-i mare lucru. Sunt ai mei, nu-i așa?

Nu-i mare lucru… Pentru el poate nu e, dar pentru mine fiecare vizită e un examen. Soacra mea, doamna Maria, are mereu ceva de comentat: ba că nu am șters bine praful, ba că supa nu are gustul „de acasă”, ba că fetița noastră, Ana, ar trebui să poarte altceva decât rochița roz pe care i-am ales-o eu.

— Ioana, dragă, tu chiar nu vezi că fetița răcește dacă o lași desculță pe gresie? Și ce-i cu firimiturile astea pe masă? Of, pe vremea mea…

Înghit în sec și mă apuc să strâng masa. Simt cum fiecare gest al meu e urmărit și judecat. Mă simt ca o cameristă în propria casă. Îmi amintesc cum visam la o familie unită, la weekenduri liniștite în care să ne bucurăm unii de alții. Dar realitatea e alta: eu gătesc, eu curăț, eu încerc să împac pe toată lumea — iar la finalul zilei mă simt invizibilă.

După prânz, când Vlad iese cu tatăl lui la o țigară pe balcon, rămân singură cu soacra. Se uită la mine peste ochelari:

— Ioana, tu chiar nu vezi că Vlad e obosit? Poate ar trebui să-l ajuți mai mult. Săracul muncește toată săptămâna…

Îmi mușc buza ca să nu izbucnesc. Eu muncesc la fel de mult ca el — opt ore la birou, apoi acasă începe „al doilea schimb”. Dar cine vede asta? Cine apreciază?

Seara, după ce părinții lui Vlad pleacă în sfârșit, mă prăbușesc pe pat. Ana vine lângă mine și mă ia de mână:

— Mami, de ce ești tristă?

O strâng la piept și încerc să zâmbesc.

— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar… obosită.

Dar adevărul e că sunt mai mult decât obosită. Sunt epuizată de încercarea continuă de a fi „perfectă” pentru toți ceilalți. De a nu supăra pe nimeni. De a nu exista pentru mine însămi.

În noaptea aceea nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la mama mea — cât de greu i-a fost și ei cu bunica atunci când era tânără. Mi-a spus mereu: „Să nu te pierzi niciodată pe tine însăți pentru nimeni.” Dar uite-mă acum: o umbră a femeii care eram odată.

Duminică dimineața mă trezesc hotărâtă să schimb ceva. Îl găsesc pe Vlad în bucătărie.

— Vlad, trebuie să vorbim.

Se uită la mine mirat.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai exist decât ca să le fac pe plac tuturor. Când ai de gând să fii și tu alături de mine? Când ai de gând să vezi cât mă doare?

Vlad oftează și dă din cap.

— Ioana… știi că îi iubesc pe ai mei. Nu vreau scandaluri.

— Nu vreau scandaluri! Vreau doar să fiu respectată în casa mea! Vreau ca Ana să vadă o mamă puternică, nu una care se lasă călcată în picioare!

Pentru prima dată după mult timp, lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Vlad se apropie și mă ia în brațe.

— Îmi pare rău… N-am știut că te simți așa.

— N-ai știut pentru că n-ai vrut să vezi!

În ziua aceea nu mai gătesc nimic special. Mâncăm ce avem prin frigider și ieșim cu Ana în parc. Pentru prima dată după mult timp râd din suflet.

Seara primesc un mesaj de la soacra: „Sper că nu te-ai supărat pe noi. Știi că vrem doar binele vostru.”

Mă uit la telefon și zâmbesc amar. Poate chiar vor binele nostru — dar cine stabilește ce e bine pentru mine?

În acea noapte îmi promit că voi începe să spun „nu” atunci când simt că trebuie. Că voi lupta pentru dreptul meu de a fi văzută și auzită.

Poate nu va fi ușor. Poate vor urma certuri și lacrimi. Dar știu că merit mai mult decât rolul de cumnată invizibilă sau noră perfectă doar în ochii altora.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce-ar fi dacă am începe chiar azi?