Sâmbăta la supermarket: Când viața se răstoarnă într-o clipă

— Doamnă, vă rog, scoateți totul din geantă!
Vocea casierei răsună tăios, ca un bici, peste forfota de sâmbătă dimineața din supermarketul din cartierul nostru din Ploiești. Mâinile îmi tremură pe mânerul căruciorului, iar privirile celor din coadă mă ard pe ceafă. Mă numesc Maria, am 68 de ani, și nu mi-am imaginat niciodată că o simplă ieșire la cumpărături se va transforma într-un coșmar care să-mi răscolească sufletul.

Totul a început banal. Am plecat de acasă cu lista de cumpărături scrisă de mână, cu litere mari, ca să văd bine. Lapte, pâine, două mere, niște carne pentru supă și, dacă mai rămâneau bani, o ciocolată pentru nepoata mea, Ilinca. În supermarket era aglomerație, ca de obicei. M-am strecurat printre rafturi, am ales cu grijă, am pus totul în coș și m-am așezat la coadă. În fața mea, o mamă tânără cu doi copii agitați, în spate, un domn grăbit care oftează zgomotos. Îmi simțeam deja inima bătând mai tare, ca de fiecare dată când trebuie să mă descurc singură printre oameni.

Când a venit rândul meu, am scos portofelul și am început să pun produsele pe bandă. Casiera, o fată cu părul strâns în coadă, a început să le scaneze rapid, fără să mă privească. La final, am scos banii, dar mi-am dat seama că nu am destul. Am început să scotocesc prin geantă după mărunțiș, dar nu găseam decât bonuri vechi și chei. Mă simțeam tot mai stânjenită, iar domnul din spate a început să bombăne:

— Haideți, doamnă, nu avem toată ziua!

Am încercat să-i zâmbesc, dar mi-a ieșit un rictus. Casiera s-a uitat la mine cu răbdarea pe sfârșite:

— Aveți sau nu aveți bani? Dacă nu, să punem produsele la loc!

Atunci am simțit cum mă cuprinde panica. Am scos din geantă o ciocolată mică, pe care o uitasem acolo de la cumpărăturile trecute. Casiera s-a încruntat brusc:

— Asta nu e de la noi? Ați furat-o?

Am rămas blocată. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Am încercat să explic:

— Nu, domnișoară, am cumpărat-o săptămâna trecută, am uitat-o în geantă…

Dar nu m-a ascultat. A apăsat un buton sub tejghea și, în câteva minute, au apărut doi agenți de pază. Lumea se uita la mine ca la un infractor. O femeie din coadă a început să șușotească:

— Uite, vezi, bătrânii ăștia, fură și ei ce pot…

M-am simțit mică, neputincioasă, ca o fetiță prinsă cu mâța-n sac. Unul dintre paznici, un bărbat masiv cu mustață, mi-a spus pe un ton rece:

— Doamnă, vă rog să ne urmați la birou. Trebuie să verificăm situația.

Am încercat să protestez, dar vocea mi s-a stins. M-au condus printre rafturi, sub privirile curioase și acuzatoare ale celor din magazin. În biroul mic, mi-au cerut să-mi golesc geanta. Am scos totul: portofelul, batista, cheile, bonurile, ciocolata. Am arătat bonul vechi, dar nu mai era lizibil. Paznicul a dat din umeri:

— Nu putem verifica. Trebuie să chemăm poliția.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am început să plâng, încet, fără zgomot. Mă gândeam la Ilinca, la fiica mea, Ana, care mereu îmi spune să nu ies singură, că nu mai am răbdare cu lumea. Dar nu vreau să fiu o povară. Vreau să fiu independentă, să-mi păstrez demnitatea.

După câteva minute, a venit poliția. Un tânăr agent, cu ochii obosiți, m-a întrebat:

— Doamnă, ați furat ciocolata?

Am dat din cap că nu, dar nu părea să mă creadă. A început să completeze un proces-verbal. Între timp, mi s-a făcut rău. Am simțit cum mi se învârte lumea și am căzut pe scaun. Cineva a chemat ambulanța. În timp ce așteptam, am auzit-o pe casieră spunând:

— Nu știu, domnule polițist, dar așa fac mulți. Se prefac că nu știu, dar fură.

M-am simțit sfâșiată. Toată viața am muncit cinstit, am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident. Am tras din greu, am făcut sacrificii, am pus mereu binele altora înaintea mea. Și acum, la bătrânețe, să fiu umilită în fața tuturor, să fiu privită ca o hoață?

Ambulanța a venit repede. O asistentă tânără, cu ochi blânzi, m-a întrebat dacă am pe cineva să sune. Am dat numărul Anei. Când a ajuns la spital, Ana era furioasă:

— Cum să-ți facă așa ceva, mamă? Nu te mai las singură la cumpărături!

Dar nu asta voiam să aud. Voiam să mă creadă cineva, să mă asculte, să-mi dea dreptul la demnitate. În zilele următoare, am simțit cum lumea se uită altfel la mine. Vecina de la trei, doamna Stela, m-a întrebat cu jumătate de gură:

— E adevărat ce s-a întâmplat la supermarket?

Am simțit rușinea ca o povară grea. Nu mai aveam curaj să ies din casă. Mă gândeam la toate momentele în care am judecat și eu, fără să știu povestea omului din fața mea. Mă gândeam la cât de ușor e să arunci cuvinte grele, să pui etichete, să uiți că în spatele fiecărei fețe e o viață, cu dureri și bucurii.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine și m-a îmbrățișat:

— Bunico, tu nu ești rea. Eu te cred.

Lacrimile mi-au curs pe obraji. Poate că, la final, tot ce contează e să ai pe cineva care să te creadă, să te vadă cu adevărat. Dar oare câtă demnitate ne mai rămâne când societatea ne judecă fără să ne asculte? Oare când vom învăța să ne privim unii pe alții cu mai multă înțelegere și respect?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că bătrânii mai au loc în lumea asta grăbită și rece?