Singur într-o casă cu trei camere: încercarea mea de a-mi regăsi familia

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc cu atâta liniște în jurul meu! am strigat într-o seară, privind spre tavanul alb, gol, al sufrageriei. Era a treia zi la rând când nu vorbisem cu nimeni. Nici măcar cu vecina de la doi, care obișnuia să mă salute când mă vedea ieșind după pâine.

Am 72 de ani și, deși încă merg la serviciu la atelierul auto din cartier, serile mă apasă ca o lespede. Casa asta cu trei camere, pe care am cumpărat-o cu greu împreună cu Maria, soția mea, cândva era plină de râsete și certuri mărunte. Acum, doar ecoul pașilor mei răsună pe holuri. Maria s-a dus acum șapte ani, iar copiii… copiii s-au dus fiecare pe drumul lui. Rareori mă sună. Rareori îi văd.

Într-o seară de iarnă, când vântul bătea crunt în geamuri și mă simțeam mai bătrân ca niciodată, am luat o hotărâre: să-i chem pe toți acasă. Să le spun că mi-e dor de ei, că vreau să-i văd crescând pe nepoți aici, în casa noastră. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe fiica mea cea mare, Cristina.

— Tată, nu știu dacă e o idee bună… Știi că Vlad nu prea se înțelege cu fratele meu. Și copiii au școală aici, la oraș…

— Cristina, nu vreau să vă oblig la nimic. Dar mi-e dor de voi. Și casa asta e prea mare pentru mine singur.

A tăcut. Am simțit cum se luptă cu propriile gânduri.

— O să vorbesc cu Vlad și cu fratele meu. Vedem ce putem face.

A doua zi m-a sunat și Mihai, băiatul meu cel mic.

— Tată, dacă vrei, eu vin cu Irina și fetița. Dar să știi că nu vreau scandaluri cu Cristina și Vlad. Știi cum e el…

— Mihai, nu vreau decât liniște. Să fim iar împreună.

Două săptămâni mai târziu, casa mea era plină din nou. Cristina cu Vlad și cei doi băieți ai lor au ocupat camera mare. Mihai și Irina au luat camera mică împreună cu fetița lor, Ana. Eu am rămas în dormitorul meu, cel mai aproape de bucătărie.

La început a fost frumos. Diminețile erau pline de voci: „Tati, unde e laptele?” „Bunicule, mă ajuți la temă?” „Ilie, ai văzut telecomanda?” Mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită. M-am simțit din nou viu.

Dar curând au apărut problemele. Vlad nu suporta să fie contrazis la masă. Mihai se simțea mereu dat la o parte. Cristina încerca să împace pe toată lumea, dar sfârșea prin a plânge în baie. Irina era mereu obosită și iritată că nu are intimitate.

Într-o seară, după ce am încercat să organizez o cină în familie, Vlad a izbucnit:

— Ilie, nu poți să te prefaci că totul e ca înainte! Noi avem viețile noastre! Nu putem trăi ca-n anii ’90!

Mihai s-a ridicat brusc:

— Dacă nu-ți convine, Vlad, poți pleca! Eu am venit aici pentru tata!

Cristina a început să plângă:

— Gata! Nu mai pot! Toată viața am încercat să vă împac!

Am rămas nemișcat la masă, cu furculița în mână. M-am simțit vinovat că i-am adus aici. Că am crezut că pot repara totul doar adunându-i sub același acoperiș.

Zilele au trecut greu după acea ceartă. Fiecare își vedea de treabă prin casă ca niște străini. Copiii își făceau temele în camerele lor, iar eu mă refugiam în atelier sau pe bancă în fața blocului.

Într-o după-amiază am găsit-o pe Ana, nepoata mea cea mică, plângând pe hol.

— Bunicule… mami și tati se ceartă mereu… De ce nu putem fi fericiți?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Și eu mi-aș dori să fim fericiți, Ana… Dar uneori oamenii mari uită ce e important.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la Maria și la cum reușea ea să țină familia unită. Poate că eu nu am știut niciodată cum să fac asta fără ea.

După o lună, Mihai și Irina au decis să plece înapoi la apartamentul lor mic din oraș.

— Tată, îmi pare rău… Nu merge. Ne iubim, dar nu putem trăi toți laolaltă.

Cristina a rămas încă două săptămâni, apoi a plecat și ea.

Casa a redevenit tăcută. Mai tăcută ca niciodată.

M-am așezat pe canapea și am privit pereții goi. Mi-am dat seama că nu poți forța apropierea. Că uneori dorința de a repara trecutul aduce mai multă durere decât singurătatea însăși.

Acum merg din nou la serviciu și mă opresc mai des la vecina de la doi pentru o cafea. Încerc să accept că fiecare are drumul lui și că iubirea nu se măsoară în prezență fizică.

Mă întreb: oare câți dintre noi încearcă să repare trecutul fără să vadă prezentul? Oare chiar putem reconstrui legături doar pentru că ne e dor? Voi ce ați face în locul meu?