Singură împotriva lumii: Povestea Mariei și lupta ei pentru a deveni mamă

— Nu poți să fii serioasă, Maria! Cum să faci așa ceva? Să aduci un copil pe lume fără tată? Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Era o dimineață de martie, iar eu stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Mamă, nu mai pot aștepta. Am 38 de ani. Dacă nu încerc acum, poate nu voi mai avea niciodată șansa asta.
Ea a oftat adânc, privindu-mă cu ochii umezi, dar încăpățânați. Tata, care citea ziarul la fereastră, nici măcar nu s-a uitat la mine. A dat doar din cap, dezaprobator.

Adevărul e că nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Când eram mică, visam la o familie mare, la râsete de copii și la serile liniștite în care să-i citesc povești fiicei mele. Dar viața nu a fost blândă cu mine. După o relație lungă cu Mihai, care s-a terminat brusc când el a decis că nu vrea copii, am rămas singură. Anii au trecut, iar fiecare întâlnire părea mai mult o negociere decât o poveste de dragoste. Prietenele mele s-au căsătorit, au făcut copii, iar eu am rămas mereu „fata bună”, „carierista”, „cea care are timp”.

Până într-o zi, când timpul s-a terminat.

— Rezerva ovariană este foarte scăzută, doamnă Popescu. Dacă vreți să încercați fertilizarea in vitro, trebuie să vă grăbiți.
Cuvintele medicului au căzut ca o sentință. Am ieșit din cabinet cu genunchii moi și cu inima strânsă. În acea seară am plâns până târziu, singură în apartamentul meu din București.

A doua zi am început să caut informații. Am citit forumuri, am vorbit cu alte femei care treceau prin același coșmar. Am descoperit cât de multe dintre noi suferim în tăcere, ascunse după zâmbete false și răspunsuri vagi la întrebarea „Tu când faci un copil?”.

Am decis să merg mai departe singură. Fără Mihai, fără un alt bărbat care să-mi spună că nu e pregătit. Doar eu și visul meu.

Când le-am spus părinților, reacția lor m-a durut mai mult decât orice diagnostic medical. Mama s-a temut de gura lumii, tata de rușinea neamului. Fratele meu, Radu, a râs ironic:
— Să vezi ce-o să zică tanti Lenuța când o să afle că ai făcut copil cu „seringi”!

Am simțit că mă sufoc. Dar nu m-am dat bătută.

Procesul a fost un coșmar birocratic și financiar. Am vândut bijuteriile bunicii ca să plătesc analizele și primele consultații. Am renunțat la vacanța din Grecia ca să pot cumpăra medicamentele hormonale. În fiecare seară îmi făceam injecțiile singură, privind pereții goi ai dormitorului și întrebându-mă dacă nu cumva greșesc.

La clinică am întâlnit alte femei ca mine: Ioana, care încerca de șapte ani să rămână însărcinată; Simona, care venise dintr-un sat din Moldova și își amanetase verigheta; și Alina, care era acolo cu soțul ei tăcut și obosit. Ne-am împrietenit rapid, împărțind povești și speranțe în sala de așteptare.

Într-o zi, după o consultație epuizantă, am ieșit pe hol și am găsit-o pe mama acolo. M-a privit lung și mi-a spus încet:
— Nu pot să te las singură în asta.
Am izbucnit în plâns și am simțit pentru prima dată că nu mai sunt chiar atât de singură.

Au urmat luni de tratamente, analize dureroase și nopți nedormite. Am trecut prin două încercări eșuate de fertilizare. De fiecare dată când primeam rezultatul negativ, simțeam că mă prăbușesc. Mama mă ținea în brațe și îmi spunea:
— O să reușim, fată dragă. O să vezi.

La a treia încercare, medicul mi-a zâmbit timid:
— Avem un embrion viabil.
Am plâns de fericire și de teamă în același timp.

Primele săptămâni au fost un carusel de emoții: bucurie, panică, speranță și frică. La fiecare control mergeam cu inima cât un purice. Într-o seară am simțit o durere ascuțită și am fugit la spital convinsă că am pierdut totul. Dar copilul era bine.

Când am anunțat familia că sunt însărcinată, tata a tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe pentru prima dată după ani buni:
— Să fii fericită, Maria.

Au trecut luni grele până la naștere. Am născut o fetiță sănătoasă pe care am numit-o Ana-Maria. Când am ținut-o prima dată în brațe, am știut că tot chinul a meritat.

Astăzi sunt mamă singură într-o lume care încă judecă femeile ca mine. Dar Ana-Maria râde în fiecare dimineață și-mi umple casa de lumină.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc această luptă în tăcere? Oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți urmezi visul împotriva tuturor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?