„Știam de zece ani că mă înșeli, dar am jucat rolul soției fericite. Acum plec după 25 de ani de căsnicie”

— Irina, nu mai găsesc cămașa albastră! De ce nu e nimic la locul lui în casa asta?

Vocea lui Radu răsuna din dormitor, tăioasă și nerăbdătoare. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era o zi obișnuită de marți, dar în mine se dădea o luptă pe care nimeni nu o vedea. Am inspirat adânc, mi-am șters palmele de șorț și am urcat scările încet, ca și cum fiecare treaptă ar fi fost o povară.

— E în dulap, pe raftul de sus, i-am răspuns fără să-l privesc în ochi.

A oftat teatral și a trântit ușa dulapului. M-am uitat la el: același bărbat cu care împărțisem douăzeci și cinci de ani din viață, dar pe care nu-l mai recunoșteam. Sau poate că niciodată nu-l cunoscusem cu adevărat.

De zece ani știam. Știam de Ana, colega lui de la birou, cu care își trimitea mesaje până târziu în noapte. Știam de escapada cu Mirela, „prietena” noastră de familie, care mă privea mereu cu un zâmbet vinovat la mesele de Crăciun. Știam și de ieșirile suspecte „la fotbal” sau „la bere cu băieții”, care se prelungeau până dimineața. Am găsit odată un bilet parfumat într-un buzunar de sacou — „Mulțumesc pentru seara minunată, R.” — și am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Dar am tăcut.

Am tăcut pentru copii. Pentru Ilinca și Vlad, care aveau nevoie de stabilitate, de părinți împreună. Pentru mama mea, care mi-a spus mereu: „Bărbații mai calcă strâmb, dar familia e sfântă.” Pentru vecinii care ne priveau ca pe un cuplu model. Pentru mine însămi, pentru că mi-era frică să rămân singură la aproape cincizeci de ani.

Anii au trecut ca un vis urât din care nu reușeam să mă trezesc. Radu devenise tot mai distant, tot mai irascibil. Orice discuție se transforma într-o ceartă. Îmi reproșa că nu mai sunt „femeia veselă și frumoasă” pe care a cunoscut-o. Eu îi reproșam absența, dar niciodată adevărul. Îl iubeam? Nu mai știam. Îl uram? Poate. Dar cel mai mult mă uram pe mine pentru că acceptam.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Ilinca a venit acasă plângând. Prietenul ei o înșelase. Am ținut-o în brațe ore întregi, ascultându-i suferința.

— Mama, cum poți să ierți așa ceva? Cum poți să mergi mai departe?

Atunci am simțit că nu mai pot minți. Nu doar pe ea, ci nici pe mine.

— Uneori nu trebuie să ierți, Ilinca. Uneori trebuie să pleci.

Am văzut uimirea din ochii ei. Și atunci am știut: trebuie să plec.

A doua zi dimineață, când Radu s-a întors din „delegație”, l-am așteptat la masă cu două cești de cafea aburindă.

— Trebuie să vorbim, i-am spus calm.

A ridicat o sprânceană, plictisit.

— Ce-ai mai făcut acum?

— Eu plec, Radu. Plec din casa asta. Din viața ta.

A râs scurt.

— Aiurea! Unde să te duci la vârsta ta? Cine te mai ia?

M-am ridicat încet și mi-am strâns palmele tremurânde în poală.

— Nu mă ia nimeni. Nu vreau să mă ia nimeni. Vreau doar să fiu eu.

A tăcut prelung, apoi a izbucnit:

— Pentru ce? Pentru niște prostii? Pentru niște zvonuri?

L-am privit drept în ochi pentru prima dată după mult timp.

— Știu totul, Radu. De ani de zile știu totul. Și m-am săturat să mă prefac.

A rămas fără cuvinte. Poate pentru prima dată în viața lui.

Au urmat zile grele: discuții cu copiii, lacrimi amare, reproșuri din partea părinților mei („Ce-o să zică lumea?”), telefoane insistente de la rudele lui („Ești nebună? O să rămâi singură!”). Am dormit pe canapea la o prietenă până mi-am găsit o garsonieră mică într-un cartier liniștit din București. Fiecare zi era o luptă cu mine însămi: să nu mă întorc, să nu cedez tentației de a ierta iar și iar.

Ilinca m-a vizitat prima dată după două săptămâni.

— Mama… ești bine?

Am zâmbit printre lacrimi.

— Nu știu încă. Dar sunt liberă.

Vlad m-a sunat după o lună.

— Tata e supărat pe tine… Dar eu te înțeleg.

Am plâns mult în acele luni. Am plâns pentru anii pierduți, pentru visele frânte, pentru femeia care am fost și pe care am uitat-o undeva pe drum. Dar încet-încet am început să mă regăsesc: am mers la cursuri de pictură, am ieșit la plimbări lungi prin parc, am citit cărți pe care le abandonasem demult. Am început să râd din nou — timid la început, apoi din ce în ce mai tare.

Uneori mă întâlnesc cu Radu la supermarket sau la vreo aniversare a copiilor. E mereu grăbit, mereu nemulțumit. Eu îl salut politicos și merg mai departe. Nu-l urăsc. Nu-l iubesc. Pur și simplu nu-mi mai pasă.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în tăcere? Câte acceptă compromisuri doar ca să nu fie singure? Merită oare liniștea falsă a unei familii perfecte prețul sufletului tău?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur un lucru: niciodată nu e prea târziu să alegi libertatea și demnitatea în locul fricii.

Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?