Sub același acoperiș: Fuga de trecut, lupta pentru viitor

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau nici măcar o secundă în casa aia! am urlat în telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia îmi biciuia fața și copiii mei, Mara și Vlad, se agățau de fusta mea udă. Era trecut de miezul nopții, iar strada era pustie. Am fugit de acasă cu două genți și două suflete speriate, lăsând în urmă țipetele lui Radu și mirosul greu al fricii care ne sufoca de ani de zile.

Ilinca a tăcut o clipă la celălalt capăt al firului. — Nu știu ce să zic, Sorina… E târziu. Știi că tata nu vrea să te vadă aici. Dar… vino. Nu pot să te las pe stradă cu copiii.

Am ajuns la ea după aproape o oră, udă până la piele. Mara plângea încet, iar Vlad se uita la mine cu ochi mari, întrebători. Ilinca ne-a deschis ușa fără să spună nimic. În spatele ei, tata stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un dușman.

— Ce cauți aici? a întrebat el rece.

— N-am unde să mă duc, tata. Te rog…

— Ai făcut alegerile tale. Te-ai măritat cu Radu împotriva voinței mele. Acum te descurci.

M-am uitat la Ilinca, care își mușca buza și evita privirea mea. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am așezat pe hol, lângă copii, și am început să plâng în hohote. Mara s-a lipit de mine, iar Vlad mi-a șoptit: — Mami, unde dormim?

Ilinca a venit lângă noi și ne-a tras într-o cameră mică de la parter. — Poți rămâne aici noaptea asta. Dar mâine… trebuie să găsești altceva.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat trează, ascultând ploaia și gândindu-mă cum am ajuns aici. M-am măritat cu Radu la 22 de ani, crezând că dragostea poate schimba orice. La început era blând, atent. Apoi au început reproșurile, țipetele, palmele. Întâi rar, apoi din ce în ce mai des. Pentru copii am răbdat totul. Dar când l-am văzut ridicând mâna la Mara pentru că a spart o cană… ceva s-a rupt în mine.

Dimineața, tata a intrat peste noi fără să bată.

— Plecați până la prânz. Nu vreau scandal în sat.

Am ieșit pe stradă cu copiii și am sunat la toate cunoștințele. Nimeni nu avea loc pentru trei oameni speriați. O vecină mi-a spus șoptit: — Sorina, nu vreau să mă pun rău cu Radu… Știi cum e lumea aici.

M-am simțit trădată de toți. De familie, de prieteni, de satul în care am crescut. Am ajuns la centrul de primire pentru victimele violenței domestice din orașul vecin. Acolo am găsit alte femei ca mine: cu ochii obosiți, dar cu o scânteie de speranță.

În primele zile nu puteam să dorm. Copiii plângeau după casă, după jucării, după bunici. Eu plângeam după viața pe care am pierdut-o și după cea pe care nu știam dacă o voi mai avea vreodată.

Într-o seară, Mara m-a întrebat:

— Mami, de ce nu vrea bunicul să stăm la el?

Am simțit un nod în gât. — Pentru că uneori oamenii nu înțeleg ce e mai important: liniștea sau rușinea.

Am început să caut de lucru. Nimeni nu voia să angajeze o femeie cu doi copii mici și fără experiență recentă. Într-o zi, directoarea centrului m-a chemat la ea:

— Sorina, avem nevoie de cineva care să facă curățenie și să ajute la bucătărie. Nu e mult, dar e un început.

Am acceptat fără să clipesc. În fiecare zi mă trezeam înaintea tuturor și munceam până seara târziu. Copiii mergeau la grădinița centrului și încet-încet au început să zâmbească din nou.

După câteva luni, Ilinca m-a sunat:

— Sorina… tata e bolnav. M-a întrebat de tine și de copii.

Nu știam dacă să mă bucur sau să mă întristez. Am mers la el cu inima strânsă. Ne-a privit lung și a oftat:

— Poate că am greșit… Dar mi-a fost frică de ce va zice lumea.

L-am iertat atunci, dar rana a rămas.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să găsesc un apartament mic și un loc de muncă stabil ca îngrijitoare la un azil privat. Copiii merg la școală și sunt bine. Radu a încercat să ne caute, dar am obținut ordin de restricție.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine fugind sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia mea extinsă. Dar apoi îi văd pe Mara și Vlad râzând fără teamă și știu că am ales corect.

Oare câte femei mai trăiesc coșmarul meu în tăcere? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu rușinea sau vorbele lumii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?